Cred ca ti-e extrem de greu
nici nu-ncape-nchipuire
sa imparti la 2 mereu
capitalul de iubire!
sa traiesti mereu cu stress
cine oare sa mai poata?
daca eu am chef de …mers
sambata, cand e etapa!
viata ta-i cu doua dame
una juna, infantila
cea de doua, mai matura,
dar la fel de instabila...
tu cu ea te stii de mic
cu mine te vezi mai des
la mine e bine, zic
ca n-am mare “palmares”!
si te te facem suparat
si sa razi te facem tare
la mine-i de-apreciat
ca nu joc in deplasare!
si as mai puncta ceva
am un plus, si nu e mic
intre varsta ei si-a mea
sunt vreo 60 si un pic!
nu te pun eu sa alegi
pe care sa o iubesti
stiu ca orice-ar fi adormi
langa mine, nu-n Giulesti..
marți, 15 noiembrie 2011
luni, 14 noiembrie 2011
Pour maman- La multi ani!
Ti-as confisca o zi din calendar
Si nu oricare, ci pe aia care-i buna
sa o sarbatorim obligatoriu impreuna
chiar daca restul n-au habar.
Si n-ar fi zi de post, nici de jelit
si-obligatoriu ca nu s-ar munci
si-ar diferi asa de mult de orice zi
din restul sirului obisnuit.
Si nu s-ar face crize, declaratii
tratate de semnat nici nu mai zic
si nicun summit, absolut nimic
si nici pe bursa nu s-ar zice de tranzactii.
Si n-ar fi frig, si n-ar fi ploi
iar vantului i-as refuza sa bata
ca are timp apoi in iarna toata
si nu cumva sa vad pic de noroi.
Dar nu am cum, si stiu prea bine
si-as vrea sa pot, dar stiu ca nu-i asa
Dar lasa! Orice-ar fi pe 14, azi, de ziua ta
nu are importanta pentru mine!
Si nu oricare, ci pe aia care-i buna
sa o sarbatorim obligatoriu impreuna
chiar daca restul n-au habar.
Si n-ar fi zi de post, nici de jelit
si-obligatoriu ca nu s-ar munci
si-ar diferi asa de mult de orice zi
din restul sirului obisnuit.
Si nu s-ar face crize, declaratii
tratate de semnat nici nu mai zic
si nicun summit, absolut nimic
si nici pe bursa nu s-ar zice de tranzactii.
Si n-ar fi frig, si n-ar fi ploi
iar vantului i-as refuza sa bata
ca are timp apoi in iarna toata
si nu cumva sa vad pic de noroi.
Dar nu am cum, si stiu prea bine
si-as vrea sa pot, dar stiu ca nu-i asa
Dar lasa! Orice-ar fi pe 14, azi, de ziua ta
nu are importanta pentru mine!
miercuri, 26 octombrie 2011
Pana la moaste, te incearca nervii...
Pentru inceput, vreau sa ma disculp de orice pozitie "ateica". Sunt, dimpotriva, un crestin, atat prin botez cat si prin convingeri, dar care lupta cu crestinismul comercial pe care il intalneste la tot pasul.
Intai de toate, vreau sa imi cer scuze celor ce vor gasi in randurile mele opinii contrare cu ce inteleg ei prin credinta si sa imi acorde toleranta unui credincios atipic, cu grad de bigotism aproape de zero.
Am urmarit aseara la stiri imagini cu pelerinajul la moastele Sf Andrei, in Bucuresti, si m-a incercat, a nu stiu cata oara un sentiment, n-as zice de dezgust, ci de mahnire. O multime de oameni insirati, ingramaditi, infrigurati si nedormiti, inaintand chinuitor de lent spre ramasitele sanctificate. Premiul: pret de o clipa(literalmente, pentru ca spatiul temporal acordat era de cateva secunde) aveau ocazia sa atinga, cu mainile sau cu obiectele ce ii insoteau cufarul cu pricina.
Nu simbolistica e cea care ma enerveaza, nu puterea credintei pusa de atatia sub semnul derizoriului, nu sacrificiul unor multe zeci de ore de stat in picioare, in frig, chestionata, la fel, de unii, de lipsa de sens e cea care m-a facut sa scriu azi, ci indoiala lipsirii de simtaminte a intregii actiuni.
Recunosc, am renuntat de ceva timp sa mai merg la biserica. Nu ma simt bine cu propria-mi decizie, nu ma mandresc cu asta, dar asa simt! Simt ca nu pot merge, ca n-am de ce....simt ca acolo nu mai simt... Macar sunt sincera cu mine si cu Dumnezeu, si nu ma prefac in fata Lui. Mi-e mai rusine sa asist la o slujba care nu-mi mai transmite nimic, iar inchinarea sa nu insemne decat niste gesturi mecanice cap-piept-umar-umar impreuna cu alti oameni, care si ei, poate, au incetat sa mai simta.
Problema formei fara fond imi pare a se rasfrange dureros de mult si aici...si daca ipocrizia, in mediile laice e pana la urma o forma de a-i minti pe ceilalti, pe Dumnezeu eu n-am dorinta sa-L fentez!
Putine mai sunt locurile in care simt cu adevarat apropierea de Divinitate. Cu parere de rau, dar cred ca lui Dumnezeu nu-i trebuia o casa cu tablouri suflate in aur...Eu acolo nu-L gasesc. Il gasesc in manastiri si in bisericute de lemn vechi, in care totul e tacut si intim. Acolo unde a fi smerit e o virtute ..inca..si lumina de afara patrunde pentru a lumina cate o icoana simpla, fara briz-briz-uri si incrustatii pretioase.
Insa in biserici in care locurile din fata poarta placutele marilor personaje (pentru ca "personalitati" nu e un termen corect) locale si care si-au cumparat bilete la loje pentru evenimentele din fiecare duminica, acolo eu nu-L gasesc pe Dumnezeu.
In biserici in care lumea e nervoasa, in care enoriasii se barfesc si isi dau coate, in care se calca in picioare si nici macar nu-si cer scuze....in care se inghesuie si se baga in fata la coada la inchinat...acolo eu cred ca nu-L gasesc pe Dumnezeu.
In biserici in care, enoriase vrednice refuza sa imparta coliva la niscaiva tiganasi popositi pe la portile locasului, pe motive diverse, fie si pentru a nu strica aspectul cosului ce le atesta talentele gastronomice, eu sunt sigura ca nu-L gasesc pe Dumnezeu. Nu-mi aduca aminte ca El sa fi pus conditii etnice in indemnul Lui spre milostivenie...
Lumanarea aprinsa langa icoana poleita si banii din cutia milei nu sunt suficient de puternice incat sa stearga pacatele unor ganduri si actiuni ne-crestine. Din pacate am vazut prea multa ipocrizie. Oameni crestini doar declarativ, dar nu si emotional, care odata iesiti de la slujba oficiata, se intorc in acelasi ciclu de minciuni, ura si dispret fata de ceilalti.
Ma amuza teribil sa vad transmisiuni TV de la slujbele oficiate de Paste, sau alte sarbatori importante, cu mine umile de politicieni, smeriti in fata lui Dumnezeu, pe care il batjocoresc in tot restul anului prin felul lor de a fi. Intre ei si manelistii cu cruci de aur masiv nu e nicio diferenta de intensitate a ipocriziei.
Si ca sa revin la cardul de enoriasi aliniati la moaste, i-as intreba pe multi dintre ei de ce o fac? De cata credinta dau dovada cand singurul scop e sa-si sfinteasca Blackberry-ul pe racla Sf Andrei?...
Eu nu mai vreau sa merg la biserica... in multimea de ipocriti si de necredinciosi eu risc sa-L pierd pe Dumnezeu!
Intai de toate, vreau sa imi cer scuze celor ce vor gasi in randurile mele opinii contrare cu ce inteleg ei prin credinta si sa imi acorde toleranta unui credincios atipic, cu grad de bigotism aproape de zero.
Am urmarit aseara la stiri imagini cu pelerinajul la moastele Sf Andrei, in Bucuresti, si m-a incercat, a nu stiu cata oara un sentiment, n-as zice de dezgust, ci de mahnire. O multime de oameni insirati, ingramaditi, infrigurati si nedormiti, inaintand chinuitor de lent spre ramasitele sanctificate. Premiul: pret de o clipa(literalmente, pentru ca spatiul temporal acordat era de cateva secunde) aveau ocazia sa atinga, cu mainile sau cu obiectele ce ii insoteau cufarul cu pricina.
Nu simbolistica e cea care ma enerveaza, nu puterea credintei pusa de atatia sub semnul derizoriului, nu sacrificiul unor multe zeci de ore de stat in picioare, in frig, chestionata, la fel, de unii, de lipsa de sens e cea care m-a facut sa scriu azi, ci indoiala lipsirii de simtaminte a intregii actiuni.
Recunosc, am renuntat de ceva timp sa mai merg la biserica. Nu ma simt bine cu propria-mi decizie, nu ma mandresc cu asta, dar asa simt! Simt ca nu pot merge, ca n-am de ce....simt ca acolo nu mai simt... Macar sunt sincera cu mine si cu Dumnezeu, si nu ma prefac in fata Lui. Mi-e mai rusine sa asist la o slujba care nu-mi mai transmite nimic, iar inchinarea sa nu insemne decat niste gesturi mecanice cap-piept-umar-umar impreuna cu alti oameni, care si ei, poate, au incetat sa mai simta.
Problema formei fara fond imi pare a se rasfrange dureros de mult si aici...si daca ipocrizia, in mediile laice e pana la urma o forma de a-i minti pe ceilalti, pe Dumnezeu eu n-am dorinta sa-L fentez!
Putine mai sunt locurile in care simt cu adevarat apropierea de Divinitate. Cu parere de rau, dar cred ca lui Dumnezeu nu-i trebuia o casa cu tablouri suflate in aur...Eu acolo nu-L gasesc. Il gasesc in manastiri si in bisericute de lemn vechi, in care totul e tacut si intim. Acolo unde a fi smerit e o virtute ..inca..si lumina de afara patrunde pentru a lumina cate o icoana simpla, fara briz-briz-uri si incrustatii pretioase.
Insa in biserici in care locurile din fata poarta placutele marilor personaje (pentru ca "personalitati" nu e un termen corect) locale si care si-au cumparat bilete la loje pentru evenimentele din fiecare duminica, acolo eu nu-L gasesc pe Dumnezeu.
In biserici in care lumea e nervoasa, in care enoriasii se barfesc si isi dau coate, in care se calca in picioare si nici macar nu-si cer scuze....in care se inghesuie si se baga in fata la coada la inchinat...acolo eu cred ca nu-L gasesc pe Dumnezeu.
In biserici in care, enoriase vrednice refuza sa imparta coliva la niscaiva tiganasi popositi pe la portile locasului, pe motive diverse, fie si pentru a nu strica aspectul cosului ce le atesta talentele gastronomice, eu sunt sigura ca nu-L gasesc pe Dumnezeu. Nu-mi aduca aminte ca El sa fi pus conditii etnice in indemnul Lui spre milostivenie...
Lumanarea aprinsa langa icoana poleita si banii din cutia milei nu sunt suficient de puternice incat sa stearga pacatele unor ganduri si actiuni ne-crestine. Din pacate am vazut prea multa ipocrizie. Oameni crestini doar declarativ, dar nu si emotional, care odata iesiti de la slujba oficiata, se intorc in acelasi ciclu de minciuni, ura si dispret fata de ceilalti.
Ma amuza teribil sa vad transmisiuni TV de la slujbele oficiate de Paste, sau alte sarbatori importante, cu mine umile de politicieni, smeriti in fata lui Dumnezeu, pe care il batjocoresc in tot restul anului prin felul lor de a fi. Intre ei si manelistii cu cruci de aur masiv nu e nicio diferenta de intensitate a ipocriziei.
Si ca sa revin la cardul de enoriasi aliniati la moaste, i-as intreba pe multi dintre ei de ce o fac? De cata credinta dau dovada cand singurul scop e sa-si sfinteasca Blackberry-ul pe racla Sf Andrei?...
Eu nu mai vreau sa merg la biserica... in multimea de ipocriti si de necredinciosi eu risc sa-L pierd pe Dumnezeu!
miercuri, 7 septembrie 2011
Aseara m-am simtit romanca...
Aseara am fost la Romania- Franta, pe National Arena, in calitatea mea, principala, de romanca si, secundara, de consumator, fara pretentii de microb, de fenomen fotbalistic...
Asta nu va fi o postare despre ce fain e stadionul, sau despre brazdele nascute din gazon la fiecare sprint sau lovitura in balon...las ziarele sportive si pe Dan Diaconescu sa epuizeze subiectul...ci e despre nationalism, patriotism si identitate, asa cum pot fi ele simtite si percepute intr-o seara de meci cu pretentii si mize, cu cote si stegulete...
Tot ce am simtit aseara a fost gradat si ordonat...a avut cursivitate si nuante. Recunosc ca m-a coplesit imaginea noului stadion. Pe masura ce ma apropiam de el, printre masinile care se claxonau in strada, printre oamenii care se injurau cu politia, printre cele cateva si oarecum destul de asemanatoare soferite ce nu stiu/nu vor/ habar n-am ce "nu", sa se dea 20 cm mai in fata cu masina incat sa mai permita accesul altcuiva, rasarea mandrete de stadion nou, mare, modern. Vazusem asa ceva doar la TV si deja eram tare fericita. Incoltea primul sentiment de mandrie nationala...ca in sfarsit avem si noi! Ca in sfarsit, e posibil sa mergi la un meci unde nu miroase a urina pe trepte, unde poti sa stai jos, daca vrei, ca ai pe ce si e curat. Iar de faptul ca puteai sa rontai chipsuri la meci, am fost de-a dreptul uluita :).
Al doilea moment de intensitate a fost la vederea stadionul in interior, plin cu oameni colorati in galben, inarmati cu steaguri si fulare tricolore. Strigatul la unison "Hai Romania" de dinaintea meciului... Poate pare ciudat, insa am avut de multe ori un sentiment de ...intimitate...in multimi. Nu stiu cum s-o explic, insa pare a fi un soi de revers al agorafobiei...e un soi de sindrom al furnicarului energizant, al roiului protector, al turmei care tine de cald... Acum simteam o alta nuanta a patriotismului...acea mandrie a unitatii...in care toti ceilalti sunt romani ca tine, si-ti sunt dragi pentru asta... ca-s de-ai tai!
Depasesc momentul Innei, pentru ca nu am avut niciun fel de trairi memorabile pe durata a celor 5-10 minute de cantat. M-a dezamagit doar ca n-a stiut refrenul de la "We are the champions", dar n-are rost sa insist.
Cu sentimentul nationalist turat la maxim, asteptam cu tensiune intonarea imnului national...si acolo am avut primul downside...ne-am cantat imnul balbaindu-ne...ca ni-l cantam asa de rar. Si ne-am cantat imnul prost...offf , cat de tare m-a necajit asta! L-am cantat cu inflexiuni si note personale, cu editare de text in direct...Cand credeam ca adaptari pe text si "sound" fac in mod particular cantaretii unui anumit gen, discreditat de altfel de catre breasla, constat ca ne manelizam si imnul... In acel moment mi-as fi dorit un Furdui-Iancu...mi-a fost rusine...si cu toate astea, totul continua sa fie cat se poate de romanesc...
Prima repriza a fost vie, plina de valuri, de "Hai Romania", atacuri si contre pe extreme. Ocazii care te ridicau de pe scaun si ratari pe masura. Din a doua repriza lucrurile s-au mai calmat..si in teren si in tribune...lumea nu mai facea valuri, probabil de la chipsurile si bauturile gazoase care ii tineau ocupati...un gol vazut pe noul stadion in poarta francezilor, o utopie...Simteam ca suntem incapabili de 90 min de patriotism...nu ne tine atata...nu stiu cum reusesc francezii, o fi de la branza, naiba sa-i ia!
Mi-am dat seama ca, iar, e un fenomen specific...pe noi nu ne tine patriotismul, decat daca e alimentat...probabil daca aveam un 1-0, lumea mai canta...dar nu pana la sfarsit...trebuia sa vina si 2-0 ca sa prindem min 90+prelungiri cu identitatea nationala in noi. Deja eram la film, unul prost de altfel, in care comentam si radeam de gafe...si mai ales de speranta din debutul meciului...Acum, in minutul 70, lumea ar fi ras de entuziasmul din minutul 7... Incet, ca Petre, incepeam sa ne dezicem. Prima data ne-am lepadat la schimbarea lui Marica, am inceput sa fluieram si huiduim....ce super! ce bine ca-s romanca si la noi pe aicea, asa e obiceiul, sa ne fie rusine cu noi.
Acum nu mai conta miza, nu mai conta nevoia de sustinere, speranta care aproape se materializa in prima repriza, din miile de voci care dominau acustic fara drept de apel acel "allez les bleu" voios. Acum conta ca ai dat banii pe bilet degeaba...si ca mai bine stateai acasa...Mai bine! Vindeai biletul altcuiva.
"Vand patriotism, tribuna 1, randul 10, loc 22 - 1 milion juma' "
S-a terminat meciul in huiduieli. Cei mai si cei mai nepatrioti au plecat inainte sa se termine. Bosniacii au castigat in aceeasi seara in minutul 88, la noi deja in minutul 85 ne strangeam pungile cu chipsuri si bolboroseam spre iesire ceva despre Tanase, Piturca sau Mitica.
In teren, acelasi patriotism. Desi departe de confortul vreunui scor avantajos, sau macar inofensiv, noi tineam mingea pe unde puteam, numai in joc nu. Minute monstruoase de trageri de timp, uratenia unui joc de "hai sa degajez cat mai tarziu", ipostaza de prostitutie fotbalistica...o fi si asta romaneasca?
Stateam si ma gandeam, daca am fi fost japonezi, tot asa faceam la final de meci? Oare nu ne-ar fi fost rusine?
"We'll keep on fighting till the end" s-a cantat aseara.... exact asta am uitat si noi in tribune, si ei pe gazon...
Asta nu va fi o postare despre ce fain e stadionul, sau despre brazdele nascute din gazon la fiecare sprint sau lovitura in balon...las ziarele sportive si pe Dan Diaconescu sa epuizeze subiectul...ci e despre nationalism, patriotism si identitate, asa cum pot fi ele simtite si percepute intr-o seara de meci cu pretentii si mize, cu cote si stegulete...
Tot ce am simtit aseara a fost gradat si ordonat...a avut cursivitate si nuante. Recunosc ca m-a coplesit imaginea noului stadion. Pe masura ce ma apropiam de el, printre masinile care se claxonau in strada, printre oamenii care se injurau cu politia, printre cele cateva si oarecum destul de asemanatoare soferite ce nu stiu/nu vor/ habar n-am ce "nu", sa se dea 20 cm mai in fata cu masina incat sa mai permita accesul altcuiva, rasarea mandrete de stadion nou, mare, modern. Vazusem asa ceva doar la TV si deja eram tare fericita. Incoltea primul sentiment de mandrie nationala...ca in sfarsit avem si noi! Ca in sfarsit, e posibil sa mergi la un meci unde nu miroase a urina pe trepte, unde poti sa stai jos, daca vrei, ca ai pe ce si e curat. Iar de faptul ca puteai sa rontai chipsuri la meci, am fost de-a dreptul uluita :).
Al doilea moment de intensitate a fost la vederea stadionul in interior, plin cu oameni colorati in galben, inarmati cu steaguri si fulare tricolore. Strigatul la unison "Hai Romania" de dinaintea meciului... Poate pare ciudat, insa am avut de multe ori un sentiment de ...intimitate...in multimi. Nu stiu cum s-o explic, insa pare a fi un soi de revers al agorafobiei...e un soi de sindrom al furnicarului energizant, al roiului protector, al turmei care tine de cald... Acum simteam o alta nuanta a patriotismului...acea mandrie a unitatii...in care toti ceilalti sunt romani ca tine, si-ti sunt dragi pentru asta... ca-s de-ai tai!
Depasesc momentul Innei, pentru ca nu am avut niciun fel de trairi memorabile pe durata a celor 5-10 minute de cantat. M-a dezamagit doar ca n-a stiut refrenul de la "We are the champions", dar n-are rost sa insist.
Cu sentimentul nationalist turat la maxim, asteptam cu tensiune intonarea imnului national...si acolo am avut primul downside...ne-am cantat imnul balbaindu-ne...ca ni-l cantam asa de rar. Si ne-am cantat imnul prost...offf , cat de tare m-a necajit asta! L-am cantat cu inflexiuni si note personale, cu editare de text in direct...Cand credeam ca adaptari pe text si "sound" fac in mod particular cantaretii unui anumit gen, discreditat de altfel de catre breasla, constat ca ne manelizam si imnul... In acel moment mi-as fi dorit un Furdui-Iancu...mi-a fost rusine...si cu toate astea, totul continua sa fie cat se poate de romanesc...
Prima repriza a fost vie, plina de valuri, de "Hai Romania", atacuri si contre pe extreme. Ocazii care te ridicau de pe scaun si ratari pe masura. Din a doua repriza lucrurile s-au mai calmat..si in teren si in tribune...lumea nu mai facea valuri, probabil de la chipsurile si bauturile gazoase care ii tineau ocupati...un gol vazut pe noul stadion in poarta francezilor, o utopie...Simteam ca suntem incapabili de 90 min de patriotism...nu ne tine atata...nu stiu cum reusesc francezii, o fi de la branza, naiba sa-i ia!
Mi-am dat seama ca, iar, e un fenomen specific...pe noi nu ne tine patriotismul, decat daca e alimentat...probabil daca aveam un 1-0, lumea mai canta...dar nu pana la sfarsit...trebuia sa vina si 2-0 ca sa prindem min 90+prelungiri cu identitatea nationala in noi. Deja eram la film, unul prost de altfel, in care comentam si radeam de gafe...si mai ales de speranta din debutul meciului...Acum, in minutul 70, lumea ar fi ras de entuziasmul din minutul 7... Incet, ca Petre, incepeam sa ne dezicem. Prima data ne-am lepadat la schimbarea lui Marica, am inceput sa fluieram si huiduim....ce super! ce bine ca-s romanca si la noi pe aicea, asa e obiceiul, sa ne fie rusine cu noi.
Acum nu mai conta miza, nu mai conta nevoia de sustinere, speranta care aproape se materializa in prima repriza, din miile de voci care dominau acustic fara drept de apel acel "allez les bleu" voios. Acum conta ca ai dat banii pe bilet degeaba...si ca mai bine stateai acasa...Mai bine! Vindeai biletul altcuiva.
"Vand patriotism, tribuna 1, randul 10, loc 22 - 1 milion juma' "
S-a terminat meciul in huiduieli. Cei mai si cei mai nepatrioti au plecat inainte sa se termine. Bosniacii au castigat in aceeasi seara in minutul 88, la noi deja in minutul 85 ne strangeam pungile cu chipsuri si bolboroseam spre iesire ceva despre Tanase, Piturca sau Mitica.
In teren, acelasi patriotism. Desi departe de confortul vreunui scor avantajos, sau macar inofensiv, noi tineam mingea pe unde puteam, numai in joc nu. Minute monstruoase de trageri de timp, uratenia unui joc de "hai sa degajez cat mai tarziu", ipostaza de prostitutie fotbalistica...o fi si asta romaneasca?
Stateam si ma gandeam, daca am fi fost japonezi, tot asa faceam la final de meci? Oare nu ne-ar fi fost rusine?
"We'll keep on fighting till the end" s-a cantat aseara.... exact asta am uitat si noi in tribune, si ei pe gazon...
luni, 30 mai 2011
Despre smecheri, smecherii si plina lor nulitate
Mi-e greata... e senzatia care apare instantaneu ori de cate ori vad in fata mea mizerie. Si nu ma refer la noroi sau praf sau la alte depuneri si descompuneri biologice, ci la mizeria umana.
Am fost de mica o idealista si se pare ca e pacatul de care ma fac cel mai vinovata. Asta, coroborata cu o absurda si, as zice, infantil de mare, incredere in oameni mi-a provocat dispret si m-a facut sa reactionez in fata exponatelor umane cu noroi pe caracter...Am cunoscut si din astia cu putin praf, usor de indepartat daca ar fi existat vointa, insa si din aia al caror strat de jeg sufletesc era intarit si bine sedimentat....
Nu-i judec si nu vreau sa-i schimb. Nu ma intreb niciodata de ce sunt asa. Doar ii descopar si mi-e greata. Si ca la orice obiect urat mirositor pe care il intalnesti in cale, pui mana la nas si treci de el, ocolindu-l de departe.
Si orice deziluzie, pentru ca in halul in care am avut si continui sa am incredere in oameni, am bifat nenumarate astfel de situatii, am luat-o ca pe un "learning", si nicicum n-am transformat-o in vreo tragedie. Nu m-am intrebat de ce eu, nici de ce au facut-o...Doar o imensa greata...
Va vad peste tot...va vad in club cum trageti de un pahar toata seara, pahar ce in prima ora a avut maxim 50 ml de whisky ieftin si, pentru urmatoarele 5 ore, are apa de la baie si al carui continut il ascundeti in invaluirea complice a unui servetel alb....ca smecherii (iar daca tupeul e vecin cu mitocania in forma ei pura, trageti din paharele altora, care danseaza cu spatele);
sau prin mall-uri in special stand cu orele pe la fast-food cu un pahar de carbogazoasa cel mult medie (fast-food- ce ironie!).
Ma amuz teribil cand va observ, cum va "impuneti respectul" si va "acordati statut", cum prin ochii mintilor voastre atat de inguste, reusiti totusi sa va vedeti drept CINEVA...Ar trebui sa aveti fiecare un show de televiziune- eu m-as amuza teribil.
Mi-e greata de Gucci si BMW, de lanturi de neam prost si fake-uri de lentile Emporio, de sclipicioasele litere Guess de pe fatza si spate, de colanti, de lip gloss roz, de "poop" si " k" in loc de "c". Mi-e greata de astia care fac naveta cu trenul Ploiesti-Bucuresti, dar vorbesc de mii de para si de afaceri... Si n-as avea nimic cu voi pana la urma, lasandu-va sa va preumblati ca niste vietuitoare dintr-un regn cu mult inferior, comparabil intelectual cu specii de moluste sau miriapode, daca nu ati sufoca tot ce e in jurul vostru, daca nu v-as auzi manelele la maxim la semafor si replicile jegoase de agatat, daca nu v-as vedea gunoaiele aruncate pe jos si nu v-as vedea usurandu-va pe drumuri nationale, ziua, daca nu ar trebui sa imi blochez receptorii auditivi cand scuipati in trecere, pe strada...
Sunteti exact ca o margine de padure, la sosea, dupa 1 Mai muncitoresc...adica, plini de PET-uri si de ambalaje de mici. Pacat ca nu v-a "epurat" nimeni cand inca se putea scoate ceva bun...Dupa mine, as revolutiona colectarea ecologica, punand un tomberon de "Mizerii umane" langa cel galben, de deseuri menajere....
Bucurati-va de perioada in care inca mai "prostiti" fraieri, adica din aia cu bun simt, si in care merge sa faceti figuri cu 5 lei in buzunar si cineva sa va creada....pe la 30-35 de ani, deja, va asezati singurei in gloata mediocritatii de care fugiti. O adevarata nulitate cunoaste o tinerete de cocalar si o maturitate de ratat.
Am fost de mica o idealista si se pare ca e pacatul de care ma fac cel mai vinovata. Asta, coroborata cu o absurda si, as zice, infantil de mare, incredere in oameni mi-a provocat dispret si m-a facut sa reactionez in fata exponatelor umane cu noroi pe caracter...Am cunoscut si din astia cu putin praf, usor de indepartat daca ar fi existat vointa, insa si din aia al caror strat de jeg sufletesc era intarit si bine sedimentat....
Nu-i judec si nu vreau sa-i schimb. Nu ma intreb niciodata de ce sunt asa. Doar ii descopar si mi-e greata. Si ca la orice obiect urat mirositor pe care il intalnesti in cale, pui mana la nas si treci de el, ocolindu-l de departe.
Si orice deziluzie, pentru ca in halul in care am avut si continui sa am incredere in oameni, am bifat nenumarate astfel de situatii, am luat-o ca pe un "learning", si nicicum n-am transformat-o in vreo tragedie. Nu m-am intrebat de ce eu, nici de ce au facut-o...Doar o imensa greata...
Va vad peste tot...va vad in club cum trageti de un pahar toata seara, pahar ce in prima ora a avut maxim 50 ml de whisky ieftin si, pentru urmatoarele 5 ore, are apa de la baie si al carui continut il ascundeti in invaluirea complice a unui servetel alb....ca smecherii (iar daca tupeul e vecin cu mitocania in forma ei pura, trageti din paharele altora, care danseaza cu spatele);
sau prin mall-uri in special stand cu orele pe la fast-food cu un pahar de carbogazoasa cel mult medie (fast-food- ce ironie!).
Ma amuz teribil cand va observ, cum va "impuneti respectul" si va "acordati statut", cum prin ochii mintilor voastre atat de inguste, reusiti totusi sa va vedeti drept CINEVA...Ar trebui sa aveti fiecare un show de televiziune- eu m-as amuza teribil.
Mi-e greata de Gucci si BMW, de lanturi de neam prost si fake-uri de lentile Emporio, de sclipicioasele litere Guess de pe fatza si spate, de colanti, de lip gloss roz, de "poop" si " k" in loc de "c". Mi-e greata de astia care fac naveta cu trenul Ploiesti-Bucuresti, dar vorbesc de mii de para si de afaceri... Si n-as avea nimic cu voi pana la urma, lasandu-va sa va preumblati ca niste vietuitoare dintr-un regn cu mult inferior, comparabil intelectual cu specii de moluste sau miriapode, daca nu ati sufoca tot ce e in jurul vostru, daca nu v-as auzi manelele la maxim la semafor si replicile jegoase de agatat, daca nu v-as vedea gunoaiele aruncate pe jos si nu v-as vedea usurandu-va pe drumuri nationale, ziua, daca nu ar trebui sa imi blochez receptorii auditivi cand scuipati in trecere, pe strada...
Sunteti exact ca o margine de padure, la sosea, dupa 1 Mai muncitoresc...adica, plini de PET-uri si de ambalaje de mici. Pacat ca nu v-a "epurat" nimeni cand inca se putea scoate ceva bun...Dupa mine, as revolutiona colectarea ecologica, punand un tomberon de "Mizerii umane" langa cel galben, de deseuri menajere....
Bucurati-va de perioada in care inca mai "prostiti" fraieri, adica din aia cu bun simt, si in care merge sa faceti figuri cu 5 lei in buzunar si cineva sa va creada....pe la 30-35 de ani, deja, va asezati singurei in gloata mediocritatii de care fugiti. O adevarata nulitate cunoaste o tinerete de cocalar si o maturitate de ratat.
marți, 8 martie 2011
Pentru mama....de Alexandra Gaina
Draga Mimi, la birou
stau si ma gandesc asa
ce-ai fi vrut tu drept cadou,
astazi, cand e ziua ta?
stai, m-am exprimat gresit,
nu e despre ce-ai fi vrut
sa primesti, ci mai precis,
despre ce as fi putut.
si ma tot muncesc de zor,
sa gasesc ideea care
sa rezume mai usor,
ce ti-ar place tie tare
am facut un inventar:
ai si ruj, si foehn si creme,
ai si palarii moderne
si chiar si un pantofar
stii ce-as face eu mai bine?
(fii atenta si asculta)
eu distanta pan-la tine,
as imparte-o la o suta.
stau si ma gandesc asa
ce-ai fi vrut tu drept cadou,
astazi, cand e ziua ta?
stai, m-am exprimat gresit,
nu e despre ce-ai fi vrut
sa primesti, ci mai precis,
despre ce as fi putut.
si ma tot muncesc de zor,
sa gasesc ideea care
sa rezume mai usor,
ce ti-ar place tie tare
am facut un inventar:
ai si ruj, si foehn si creme,
ai si palarii moderne
si chiar si un pantofar
stii ce-as face eu mai bine?
(fii atenta si asculta)
eu distanta pan-la tine,
as imparte-o la o suta.
vineri, 18 februarie 2011
Hai sa fim high...ly interested
Recunosc, am probleme mari cu discrepanta dintre impresie si fapt, dintre comportamentul declarat si cel efectiv(ca fapt divers, in cadrul unui proiect realizat in facultate ce folosea ca metoda de cercetare de marketing observarea comportamentului consumatorului corelata ulterior cu sondarea opiniilor, unul din rezultatele reiesite spunea ca desi peste 80% dintre repondenti sustineau ca se spala pe maini inainte de a manca la fast-food, doar 15% dintre ei faceau acest lucru).
Si mai am o problema cu tot ce e comercial si adoptat doar pentru ca e “in tendinte”.
Sa fim seriosi, am trecut de mult de varsta la care ne apucam de fumat sau ne imbatam prima oara pentru a apartine unui grup, unei gasti. Cumva, pe la 17 -18 ani, incepi sa ai perceptii in legatura cu propria valoare, propria existenta. Nu mai esti doar un membru “wanna be”, ci incepi sa ai opinii si sa te doara undeva daca ceilalti sunt contra( intr-adevar, si aici exista nuante, sunt oameni care in toata existenta lor nu se vor putea ridica in picioare pentru a combate ceva in ce ei nu cred, sau exista oameni a caror doza de individualism nu i-a impins nici in adolescenta la acte de conformism.)
Vis-a-vis de acest aspect, ce ma intriga in ultima vreme se intampla pe Facebook. Eu fac parte din grupa mica a acestei retele de socializare, din categoria pasiva a utilizatorilor( aceia care intra rar, scroll-eaza repede pe “home page” si se opresc doar daca vad ceva cu adevarat important; in rest, 0 investigatii prin conturi straine, foarte rare ocazii de cerere a prieteniei cuiva si la fel de rare postari de poze, commenturi, “like”-uri). Si cum omului pasiv ii sta bine cu linistea (J) ma simt de-a dreptul bombardata de invitatii ce vin din toate partile de a ma alatura unei “cauze” on-line. Aceeasi “cauza”, mai multe persoane, aceeasi persoana, mai multe “cauze”. Azi salvam un copil cu grupa sangvina rara, maine Salvam Rosia Montana, poimaine luptam cu etnobotanicele. De fapt, nu facem nimic noi in general, decat munca, casa, club si cafenea, insa pe Facebook suntem activi in tot ce inseamna responsabilitate sociala si veterinara....si, da, mai trimitem si la restul, ca sa fim multi....care nu fac de fapt nimic.
Serios, acum, ati donat vreodata sange? Si nu ma refer intr-o situatie in care erati nevoit sa o faceti(o ruda/prieten care avea nevoie), ci pur si simplu sa donati sange pentru un spital. Daca nu, haieti sa nu mai fim ipocriti...sa lasam “join the cause”, mass-urile pe messenger cu “ o fetita de 3 ani cu grupa AII...” si mail-urile pe aceeasi tema. E clar ca singura actiune e de a pasa de la unul la altul acelasi mesaj pana se pierde printre pixeli. Ba mai mult, se pierde mult din credibilitatea unui astfel de mesaj/actiune.
Cu Rosia Montana…acelasi lucru. Ai iesit la vreun miting de protest? Ai fost la Rosia Montana? Stii macar cine sunt persoanjele politice care au facilitat aceasta situatie? Daca nu, nu te da ecologist pe Facebook….e pacat.
E trist...e trist ca multora li se pare asa de cool sa lupte/ sustina ceva....cool si atat...ca in rest nu le prea pasa...
So, please, fii sincer cu tine...cu ceea ce esti si ce te reprezinta...ce iti place si poti sa faci...Nu arbora mesaje doar de dragul de a o face si lasa-i pe cei ce chiar actioneaza si gandesc sa vorbeasca de asta...Tara asta e oricum prea plina de eroi si martiri plini de decoratii, fara insa sa fi luptat vreo zi...e oricum plina de oameni care vorbesc despre lucruri pe care nici nu le cunosc si pentru care nici nu au vreo competenta...
Altruismul, curajul, implicarea e pacat sa ti le “speli” in public....mai bine tine-le pentru tine....
Si mai am o problema cu tot ce e comercial si adoptat doar pentru ca e “in tendinte”.
Sa fim seriosi, am trecut de mult de varsta la care ne apucam de fumat sau ne imbatam prima oara pentru a apartine unui grup, unei gasti. Cumva, pe la 17 -18 ani, incepi sa ai perceptii in legatura cu propria valoare, propria existenta. Nu mai esti doar un membru “wanna be”, ci incepi sa ai opinii si sa te doara undeva daca ceilalti sunt contra( intr-adevar, si aici exista nuante, sunt oameni care in toata existenta lor nu se vor putea ridica in picioare pentru a combate ceva in ce ei nu cred, sau exista oameni a caror doza de individualism nu i-a impins nici in adolescenta la acte de conformism.)
Vis-a-vis de acest aspect, ce ma intriga in ultima vreme se intampla pe Facebook. Eu fac parte din grupa mica a acestei retele de socializare, din categoria pasiva a utilizatorilor( aceia care intra rar, scroll-eaza repede pe “home page” si se opresc doar daca vad ceva cu adevarat important; in rest, 0 investigatii prin conturi straine, foarte rare ocazii de cerere a prieteniei cuiva si la fel de rare postari de poze, commenturi, “like”-uri). Si cum omului pasiv ii sta bine cu linistea (J) ma simt de-a dreptul bombardata de invitatii ce vin din toate partile de a ma alatura unei “cauze” on-line. Aceeasi “cauza”, mai multe persoane, aceeasi persoana, mai multe “cauze”. Azi salvam un copil cu grupa sangvina rara, maine Salvam Rosia Montana, poimaine luptam cu etnobotanicele. De fapt, nu facem nimic noi in general, decat munca, casa, club si cafenea, insa pe Facebook suntem activi in tot ce inseamna responsabilitate sociala si veterinara....si, da, mai trimitem si la restul, ca sa fim multi....care nu fac de fapt nimic.
Serios, acum, ati donat vreodata sange? Si nu ma refer intr-o situatie in care erati nevoit sa o faceti(o ruda/prieten care avea nevoie), ci pur si simplu sa donati sange pentru un spital. Daca nu, haieti sa nu mai fim ipocriti...sa lasam “join the cause”, mass-urile pe messenger cu “ o fetita de 3 ani cu grupa AII...” si mail-urile pe aceeasi tema. E clar ca singura actiune e de a pasa de la unul la altul acelasi mesaj pana se pierde printre pixeli. Ba mai mult, se pierde mult din credibilitatea unui astfel de mesaj/actiune.
Cu Rosia Montana…acelasi lucru. Ai iesit la vreun miting de protest? Ai fost la Rosia Montana? Stii macar cine sunt persoanjele politice care au facilitat aceasta situatie? Daca nu, nu te da ecologist pe Facebook….e pacat.
E trist...e trist ca multora li se pare asa de cool sa lupte/ sustina ceva....cool si atat...ca in rest nu le prea pasa...
So, please, fii sincer cu tine...cu ceea ce esti si ce te reprezinta...ce iti place si poti sa faci...Nu arbora mesaje doar de dragul de a o face si lasa-i pe cei ce chiar actioneaza si gandesc sa vorbeasca de asta...Tara asta e oricum prea plina de eroi si martiri plini de decoratii, fara insa sa fi luptat vreo zi...e oricum plina de oameni care vorbesc despre lucruri pe care nici nu le cunosc si pentru care nici nu au vreo competenta...
Altruismul, curajul, implicarea e pacat sa ti le “speli” in public....mai bine tine-le pentru tine....
marți, 1 februarie 2011
de bine, de rau...
Recunosc ca de-a lungul vremii am avut multe dileme. Multe nopti nedormite, multe drumuri lungi cu masina sau ore de asteptare, toate acompaniate de cate un "daca"sau un "de ce". Mi-am incretit deseori mintea gandindu-ma la cum s-au inventat chestii si de ce sunt chinezii galbeni, insa dintre toate domeniile posibile cel mai tare ma fascina natura umana, cu relatiile sale cauza-efect, cu nebuniile si normalitatile sale. In liceu am avut o perioada "freud"-iana, pe care am savurat-o cu interes.
Stiu ca sunt tratate intregi despre oameni si firea lor, stiu ca sunt specialisti cu vaste cunostinte in acest domeniu, care ar putea in 5 minute sa lamureasca semnele de intrebare ale unui nestiutor ca mine. In loc sa insir aceste randuri, as fi putut da un "search", dar aici nu e vorba de a gasi raspunsul documentat si cercetat. E un blog despre ganduri, iar mie, mai presus decat dorinta de a gasi raspunsul, imi place sa gandesc despre el. Cu siguranta n-am sa inventez ceva, nici n-am pretentia, insa e placut sa construiesti un puzzle mental din toate lucrurile pe care le vezi si simti in viata. Singura parte pe care o regret, astazi, din multitudinea de informatii la care avem acces, este tocmai faptul ca gandim, analizam mai putin(in sensul ala pur de gandire). E o relatie invers proportionala intre informatiile disponibile si numarul de "de ce"-uri pe care ni le punem.
De fapt, cam despre asta e vorba in tot blogul meu, de la prima si ultima postare. Prea putin concret, prea putin veridic si verificabil, multe ganduri, unele haotice sau copilaresti, unele triste sau nostalgice, unele contemplative sau moralizatoare. Nimic documentat, prea mult trait. That's me...
..................
M-am intrebat la un moment dat daca noi, ca oameni, suntem buni sau rai...(si nici acum n-am gasit raspunsul). As vrea sa stiu cum ne nastem? si ce invatam? Ne nastem buni si invatam din viata sa devenim rai, sau invers? Sa fie compasiunea un sentiment nativ, iar ura unul dobandit? Sau pornirea catre distrugere nascuta odata cu noi va trebui inabusita cu scoala, armata, casnicie?
Imi veti sari in contra-argumentatie cu teorii legate de personalitate, de semn zodiacal, gene mostenite, insa discutia nu este despre cat de buni sau rai suntem, ci daca suntem.
Sa luam placerea, de exemplu, ca instrument foarte util in incercarea noastra de a ne cerceta cu lupa introspectiei. Placerea este suprema motivatie si in numele ei ne cam ducem viata. Ne place sa ....si de aia facem. Cautam placere si modul de a o obtine.
Acum ca am definit "mobilul crimei", ma intreb, nu oare lucrurile rele, distructive sunt sursele placerii adevarate, nedisimulate? cum ar fi razbunarea si vandalismul. A fi rau inseamna a-ti cauta si cauza propria placere, in orice mod, a fi bun inseamna a cauta si cauza altora placere....si,nu, nu ne prea place noua, astora bipezi si cu vorbirea articulata.
Copiii cand sunt mici distrug lucruri, le arunca pe jos, le sparg(chiar si atunci cand li se spune sa nu o faca)....si rad...le face placere.
Tot copiii, cand sunt mici, chinuie animale....si rad...le face placere.
Oamenii cand se vad razbunati...rad...le face placere.
In Danemarca, oamenii omoara delfini in cadrul unui ritual lipsit de vreun rost...si le face placere.
Daca ne-am fi nascut buni, nu ne-am fi ocupat ani de zile sa invatam sa fim buni, sa ne pese de ceilalti. Nu am fi avut nevoie de educatie ca sa devenim inofensivi pentru ceilalti. Iar binele n-ar fi constituit in nicio imprejurare vreo constrangere de la ....placere.
Pentru mine e clar ca ne nastem rai si distructivi. E clar ca binele e un concept nascut ulterior, atunci cand am realizat ca ne-am pierde ca specie daca ne-am tot omori intre noi. E lesne de inteles de ce uneori conceptul de democratie da gres in societati in care binele e inca cu radacini plapande. La fel de lesne de inteles de ce regimurile tiranice s-au folosit si-au cultivat raul. Cu cat esti mai rau, cu atat esti mai simplu, mai putin "polizat", deci mai accesibil ca si manevrabilitate.
Oamenii ne-educati, oamenii simpli si necultivati stiu mai putine despre bine(si aici, va rog, nu confundati binele cu frica de Dumnezeu, e o capcana foarte periculoasa, in care putem cadea usor; oamenii pot fi buni pentru ca le e frica de pedeapsa, iar asta nu ii face in fond, niste oameni buni, ci doar niste rai fricosi). Cu cat esti mai putin integrat social, cu cat esti mai salbatic si neatins de pricipii si valori socio-umane(dobandite, de altfel, si nicidecum native), cu atat vei resimti o doza de placere mai mare in lucrurile rele, acea placere pura, care nus e deprinde de nicaieri.
Omul social si educat nu simte placere daca comite o crima, ci remuscare sau regret, spaima sau durere, pentru ca tot ce a INVATAT el despre bine i-a anihilat receptorii de simtit placerea actului distructiv.
E doar o parere...despre raul din noi si binele de-afara...
Stiu ca sunt tratate intregi despre oameni si firea lor, stiu ca sunt specialisti cu vaste cunostinte in acest domeniu, care ar putea in 5 minute sa lamureasca semnele de intrebare ale unui nestiutor ca mine. In loc sa insir aceste randuri, as fi putut da un "search", dar aici nu e vorba de a gasi raspunsul documentat si cercetat. E un blog despre ganduri, iar mie, mai presus decat dorinta de a gasi raspunsul, imi place sa gandesc despre el. Cu siguranta n-am sa inventez ceva, nici n-am pretentia, insa e placut sa construiesti un puzzle mental din toate lucrurile pe care le vezi si simti in viata. Singura parte pe care o regret, astazi, din multitudinea de informatii la care avem acces, este tocmai faptul ca gandim, analizam mai putin(in sensul ala pur de gandire). E o relatie invers proportionala intre informatiile disponibile si numarul de "de ce"-uri pe care ni le punem.
De fapt, cam despre asta e vorba in tot blogul meu, de la prima si ultima postare. Prea putin concret, prea putin veridic si verificabil, multe ganduri, unele haotice sau copilaresti, unele triste sau nostalgice, unele contemplative sau moralizatoare. Nimic documentat, prea mult trait. That's me...
..................
M-am intrebat la un moment dat daca noi, ca oameni, suntem buni sau rai...(si nici acum n-am gasit raspunsul). As vrea sa stiu cum ne nastem? si ce invatam? Ne nastem buni si invatam din viata sa devenim rai, sau invers? Sa fie compasiunea un sentiment nativ, iar ura unul dobandit? Sau pornirea catre distrugere nascuta odata cu noi va trebui inabusita cu scoala, armata, casnicie?
Imi veti sari in contra-argumentatie cu teorii legate de personalitate, de semn zodiacal, gene mostenite, insa discutia nu este despre cat de buni sau rai suntem, ci daca suntem.
Sa luam placerea, de exemplu, ca instrument foarte util in incercarea noastra de a ne cerceta cu lupa introspectiei. Placerea este suprema motivatie si in numele ei ne cam ducem viata. Ne place sa ....si de aia facem. Cautam placere si modul de a o obtine.
Acum ca am definit "mobilul crimei", ma intreb, nu oare lucrurile rele, distructive sunt sursele placerii adevarate, nedisimulate? cum ar fi razbunarea si vandalismul. A fi rau inseamna a-ti cauta si cauza propria placere, in orice mod, a fi bun inseamna a cauta si cauza altora placere....si,nu, nu ne prea place noua, astora bipezi si cu vorbirea articulata.
Copiii cand sunt mici distrug lucruri, le arunca pe jos, le sparg(chiar si atunci cand li se spune sa nu o faca)....si rad...le face placere.
Tot copiii, cand sunt mici, chinuie animale....si rad...le face placere.
Oamenii cand se vad razbunati...rad...le face placere.
In Danemarca, oamenii omoara delfini in cadrul unui ritual lipsit de vreun rost...si le face placere.
Daca ne-am fi nascut buni, nu ne-am fi ocupat ani de zile sa invatam sa fim buni, sa ne pese de ceilalti. Nu am fi avut nevoie de educatie ca sa devenim inofensivi pentru ceilalti. Iar binele n-ar fi constituit in nicio imprejurare vreo constrangere de la ....placere.
Pentru mine e clar ca ne nastem rai si distructivi. E clar ca binele e un concept nascut ulterior, atunci cand am realizat ca ne-am pierde ca specie daca ne-am tot omori intre noi. E lesne de inteles de ce uneori conceptul de democratie da gres in societati in care binele e inca cu radacini plapande. La fel de lesne de inteles de ce regimurile tiranice s-au folosit si-au cultivat raul. Cu cat esti mai rau, cu atat esti mai simplu, mai putin "polizat", deci mai accesibil ca si manevrabilitate.
Oamenii ne-educati, oamenii simpli si necultivati stiu mai putine despre bine(si aici, va rog, nu confundati binele cu frica de Dumnezeu, e o capcana foarte periculoasa, in care putem cadea usor; oamenii pot fi buni pentru ca le e frica de pedeapsa, iar asta nu ii face in fond, niste oameni buni, ci doar niste rai fricosi). Cu cat esti mai putin integrat social, cu cat esti mai salbatic si neatins de pricipii si valori socio-umane(dobandite, de altfel, si nicidecum native), cu atat vei resimti o doza de placere mai mare in lucrurile rele, acea placere pura, care nus e deprinde de nicaieri.
Omul social si educat nu simte placere daca comite o crima, ci remuscare sau regret, spaima sau durere, pentru ca tot ce a INVATAT el despre bine i-a anihilat receptorii de simtit placerea actului distructiv.
E doar o parere...despre raul din noi si binele de-afara...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
