Aseara m-am simtit romanca...

Aseara am fost la Romania- Franta, pe National Arena, in calitatea mea, principala, de romanca si, secundara, de consumator, fara pretentii de microb, de fenomen fotbalistic...

Asta nu va fi o postare despre ce fain e stadionul, sau despre brazdele nascute din gazon la fiecare sprint sau lovitura in balon...las ziarele sportive si pe Dan Diaconescu sa epuizeze subiectul...ci e despre nationalism, patriotism si identitate, asa cum pot fi ele simtite si percepute intr-o seara de meci cu pretentii si mize, cu cote si stegulete...

Tot ce am simtit aseara a fost gradat si ordonat...a avut cursivitate si nuante. Recunosc ca m-a coplesit imaginea noului stadion. Pe masura ce ma apropiam de el, printre masinile care se claxonau in strada, printre oamenii care se injurau cu politia, printre cele cateva si oarecum destul de asemanatoare soferite ce nu stiu/nu vor/ habar n-am ce "nu", sa se dea 20 cm mai in fata cu masina incat sa mai permita accesul altcuiva, rasarea mandrete de stadion nou, mare, modern. Vazusem asa ceva doar la TV si deja eram tare fericita. Incoltea primul sentiment de mandrie nationala...ca in sfarsit avem si noi! Ca in sfarsit, e posibil sa mergi la un meci unde nu miroase a urina pe trepte, unde poti sa stai jos, daca vrei, ca ai pe ce si e curat. Iar de faptul ca puteai sa rontai chipsuri la meci, am fost de-a dreptul uluita :).

Al doilea moment de intensitate a fost la vederea stadionul in interior, plin cu oameni colorati in galben, inarmati cu steaguri si fulare tricolore. Strigatul la unison "Hai Romania" de dinaintea meciului... Poate pare ciudat, insa am avut de multe ori un sentiment de ...intimitate...in multimi. Nu stiu cum s-o explic, insa pare a fi un soi de revers al agorafobiei...e un soi de sindrom al furnicarului energizant, al roiului protector, al turmei care tine de cald... Acum simteam o alta nuanta a patriotismului...acea mandrie a unitatii...in care toti ceilalti sunt romani ca tine, si-ti sunt dragi pentru asta... ca-s de-ai tai!

Depasesc momentul Innei, pentru ca nu am avut niciun fel de trairi memorabile pe durata a celor 5-10 minute de cantat. M-a dezamagit doar ca n-a stiut refrenul de la "We are the champions", dar n-are rost sa insist.

Cu sentimentul nationalist turat la maxim, asteptam cu tensiune intonarea imnului national...si acolo am avut primul downside...ne-am cantat imnul balbaindu-ne...ca ni-l cantam asa de rar. Si ne-am cantat imnul prost...offf , cat de tare m-a necajit asta! L-am cantat cu inflexiuni si note personale, cu editare de text in direct...Cand credeam ca adaptari pe text si "sound" fac in mod particular cantaretii unui anumit gen, discreditat de altfel de catre breasla, constat ca ne manelizam si imnul... In acel moment mi-as fi dorit un Furdui-Iancu...mi-a fost rusine...si cu toate astea, totul continua sa fie cat se poate de romanesc...

Prima repriza a fost vie, plina de valuri, de "Hai Romania", atacuri si contre pe extreme. Ocazii care te ridicau de pe scaun si ratari pe masura. Din a doua repriza lucrurile s-au mai calmat..si in teren si in tribune...lumea nu mai facea valuri, probabil de la chipsurile si bauturile gazoase care ii tineau ocupati...un gol vazut pe noul stadion in poarta francezilor, o utopie...Simteam ca suntem incapabili de 90 min de patriotism...nu ne tine atata...nu stiu cum reusesc francezii, o fi de la branza, naiba sa-i ia!

Mi-am dat seama ca, iar, e un fenomen specific...pe noi nu ne tine patriotismul, decat daca e alimentat...probabil daca aveam un 1-0, lumea mai canta...dar nu pana la sfarsit...trebuia sa vina si 2-0 ca sa prindem min 90+prelungiri cu identitatea nationala in noi. Deja eram la film, unul prost de altfel, in care comentam si radeam de gafe...si mai ales de speranta din debutul meciului...Acum, in minutul 70, lumea ar fi ras de entuziasmul din minutul 7... Incet, ca Petre, incepeam sa ne dezicem. Prima data ne-am lepadat la schimbarea lui Marica, am inceput sa fluieram si huiduim....ce super! ce bine ca-s romanca si la noi pe aicea, asa e obiceiul, sa ne fie rusine cu noi.

Acum nu mai conta miza, nu mai conta nevoia de sustinere, speranta care aproape se materializa in prima repriza, din miile de voci care dominau acustic fara drept de apel acel "allez les bleu" voios. Acum conta ca ai dat banii pe bilet degeaba...si ca mai bine stateai acasa...Mai bine! Vindeai biletul altcuiva.

"Vand patriotism, tribuna 1, randul 10, loc 22 - 1 milion juma' "

S-a terminat meciul in huiduieli. Cei mai si cei mai nepatrioti au plecat inainte sa se termine. Bosniacii au castigat in aceeasi seara in minutul 88, la noi deja in minutul 85 ne strangeam pungile cu chipsuri si bolboroseam spre iesire ceva despre Tanase, Piturca sau Mitica.

In teren, acelasi patriotism. Desi departe de confortul vreunui scor avantajos, sau macar inofensiv, noi tineam mingea pe unde puteam, numai in joc nu. Minute monstruoase de trageri de timp, uratenia unui joc de "hai sa degajez cat mai tarziu", ipostaza de prostitutie fotbalistica...o fi si asta romaneasca?

Stateam si ma gandeam, daca am fi fost japonezi, tot asa faceam la final de meci? Oare nu ne-ar fi fost rusine?

"We'll keep on fighting till the end" s-a cantat aseara.... exact asta am uitat si noi in tribune, si ei pe gazon...