Ne nastem cu o pofta imensa de transformare. De altfel,
toata viata noastra se va perinda intre cadre ale unei evolutii intime si
personale, intre care singura constanta ramane structura ADN-ului. Ca unui
tambur de burete care se invarte in praful strazii, ne alipim personalitatii momente
si evenimente. Unele se desprind la urmatoarea rasucire, prea mici sau prost
angrenate sa ramana in porii spatiosi, altele se fixeaza bine, trainic, implantandu-se
tot mai adanc, pe fiecare miscare de rotatie ulterioara. Depinde de drum, daca-i
arid sau prafuit, daca e plin de pietricele marunte sau intalneste doar
bolovani, la final, fiecare va pastra pe tamburul identitatii personale urmele
traseului pe care l-a parcurs. Mai depinde si de natura materialului “receptor”,
cat de repede absoarbe si cat de mult pastreaza ceea ce intalneste pe drum. Se
prea poate ca, pe acelasi traseu cu pietre mari si mici, un tambur sa se
incarce, incat, la destinatie sa ajunga dur, colturos, imun, absent…cum se prea
poate ca un altul sa se franjureze in toata aceasta calatorie, ajungand
agresat, atins, fragil, suferind… Inspectandu-ne cicatricile, retraim pelicula
trairilor anterioare…Azi nu mai semanam cu cei de ieri, din simplul motiv c-am
mai adunat o scama, c-am mai agatat un bold, iar dandu-le jos, ne raman
marturii ce fac imposibila uitarea.
Venim cu bagaje in relatii. Ne descaltam frumos, pe presul
indragostirii, pasind cu delicatete pe podeaua proaspat lustruita, ce astepta
noul vizitator. Si-incet incet, inaintand pe ea, incepi sa-i zgarii scandurile
lacuite, cu colturile pietricelelor absorbite de-a lungul drumului. La inceput observi
si-ti pare rau. Faci orice sa te rostogolesti atent, “pe partea buna”, sa
distrugi cat mai putin… Dar n-ai cum, caci imperfectiunea formei tale, “ciuntita”
de itinerariul tau anterior, o sa traseze alte linii…Si la un moment dat
renunti, traind frustrarea propriei insuficiente, in fata unei podele ce sta
marturie bagajului pe care l-ai tras dupa tine….Nu stiu de ce, mereu am trait o
senzatie de neplacere “antifonata” la vederea luciului de gheata sfasiat de
lama patinatorilor…
In viata, raman podele incercate de linii subtiri si groase,
incrucisate si adancite, pe care nici un tambur nu se mai roteste….pe altele,
tamburii nu pleaca, reusind cumva, din toate “amprentele” lasate, sa teasa un
motiv al lor, sa impreuneze capetele zgarieturilor intr-un model intim si propriu…o
floare cu petalele inegale…un soare amorf…un fluviu vegetal…Reusesc sa-si
imbratiseze colturile, sa potriveasca cioturile si partile lipsa, intr-un intreg.
Se alipesc cumva, in mod ciudat, facand din lunga lor rostogolire impreuna, un
mod de-a scrijeli ce nu-i mai deranjeaza…Ei stiu ca, alipiti, vor vedea dincolo
de cioturi, dincolo de stratul zgariat si agresat de tot ceea ce-a cules existenta
lor in drum, simtind ca “dincolo” e buretele fin si cald, avid de a absorbi si
de a mangaia…
Mi-e teama ca maine nu-mi voi mai semana celei de azi…mi-e
teama ca-n drumul spre casa, in tegumentul individualitatii proprii se va alipi
ceva ce maine o sa lase urme pe podea….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu