Aici, intre Carpati...

Nu sunt romanul caruia sa ii fie rusine de nationalitatea sa. Nu sunt insa nici romanul care sa arboreze patriotismul exacerbat, cu o inflacarare demna de un loc fruntas in randul UTC-istilor de alta data. Consider ca am un dozaj realist de "nationalism", atat cat poate da dovada un om rational, al epocii contemporane, infuzate de globarizare si UE-izare. Simt patriotismul in fiecare moment al vreunei competitii in care se intoneaza imnul national si mi-e drag tricolorul. In ultima perioada, am trait cateva confruntari cu patriotismul, insa, in stari si emotii ce s-au intins de la "+" la "-" destul de usor.



Franta, 2011- am poposit cu tata si Cristi intr-un fast-food cu specific oriental (parca?!) din apropierea unei gari din Nantes. Aveam cateva zeci de minute de pierdut pana la sosirea unui tren, asadar parea locatia potrivita pentru un festin...al picioarelor. Pronosticurile ce asteptau a fi puse pe un bilet de pariuri sportive au starnit niste discutii intre mai sus mentionatii, polemici care, desi n-au depasit sfera amicalei dispute intre doi "connaisseurs" de fenomen fotbalistic, s-au derulat, evident, in limba romana, si, evident, pe o acustica mai pronuntata. Urmarea? Ce nu era, inca, "evident", intr-o franceza stricata, kebaberita (evident, departe de a fi vreo frantuzoaica pur-sange) ne-a invitat sa parasim locatia. Nici macar euforia receptionerului de la hotelul in care am stat in seara aceea, bucuros ca venim din tara lui Moldovan, nu mi-a "reparat" onoarea de romanca. In ziua aia m-am simtit pentru prima oara discriminata pe motive etnice. Admit ca sunt (putin) hiper-sensibila la nedreptate si la prejudecata, iar evenimentul ma tulburase suficient.



Romania, 2012 – am mers sa vad finala Europa League, de la Bucuresti. In toata valtoarea de spanioli “Atletici”, paseam spre stadionul National Arena. Reusita aducerii evenimentului in Capitala, pana acum cativa ani, o utopie, probabil, pentru multi dintre noi, care nu si-ar fi imaginat ca un astfel de meci, urmarit mereu la TV, cu punga de seminte in fata, ar putea fi vizionat “live”, fara telecomanda si canapea (dar si fara seminte), precum si review-urile hispanicilor ajunsi in spatiul carpato-danubiano-pontic, cuceriti de gustoasa shaorma, berea ieftina si buna si de fetele frumoase, mi-au adaugat cateva credite bune la indicatorul “patriotism” resimtit. Pentru 90 de minute riscai sa uiti ca esti in Romania- singurul “reality check” s-a dat la auzul indemnurilor de incarcerare destinate binecunoscutului ne-puscarias Mitica. In seara aia, mi-a fost drag de noi…



Marea Britanie, 2012 – in tot week-end-ul londonez, pe unde ajungeam, eram intrebati de tara de origine. Veritabil oras turistic, curios de componenta cocktailului afluent, sustinator de industrie hoteliera si vizitator de muzee…Le raspundeam, dupa care urma o repetare a numelui rostit, cu un zambet larg si ospitalier, suspect doar de amabilitate. Seara, insa, in metrou, pe unul din tabloidele locale scria cu litere de-o schioapa “ROO MANIA” pare-mi-se ca era un articol despre Rooney, ce fusese praduit de niste animatoare intr-un club. Nicio legatura directa cu Romania, ci pur si simplu un joc de cuvinte. In seara aia, m-am culcat cu patriotismul la “the lowest level”.

Am o problema personala cu o reclama TV care ne spune ca ne indoim in fata furtunii fara sa ne rupem si ca avem cele mai frumoase femei, dar ca e o bere care ne face cunoscuti…Cui ne face? Ca eu am senzatia ca oricum doar noi o bem…

I-am dus gazdei un album cu fotografii representative pentru Roamania. Ne-a marturisit ca nu ne vizitase niciodata tara (nu-i bai, nu e ca si cum ne asteptam sa o fi facut) si ca nu stie foarte multe despre ea. In pub-ul in care am mancat intr-o zi era scrijelita pe o tablita, cu creta o anecdota ce ilustra ce face o companie germana, chineza, italiana, etc cu doua vaci… Noi stim si varianta cu compania romaneasca, tablita nu…



Am ramas cu o “psihoza” de la intoarcerea din Londra. Mi se pare ca aud mereu vocea de la metrou…”Mind the gap, please! Mind the gap!”