"N-o sa va vina sa credeti ce scrie in acest articol"

Nu stiu despre voi, dar eu sunt absolut si irevocabil saturata de felul in care, in ultima vreme, presa stie sa-si vanda subiectele. De cativa ani, on-line-ul joaca un rol din ce in ce mai important ca sursa de informare, iar fenomenul "www" si-a rezervat piedestalul odata cu duminica de 16 noiembrie. Si iata cum se face ca, in spatiul asta, sinuos descris de "biti" si "pixeli", o parte importanta a presei te bombardeaza cu "Caps lock"-uri, cu litere rosii, de-o schioapa, care eventual se mai si aprind intermitent, ca o firma de bordel.

Azi am senzatia ca nu mai traim in lumea oamenilor normali. Nu mai avem evenimente obisnuite. Totul este "extraordinar", intalnirile sunt "incedinare", oamenii arata "incredibil", replicile te "lasa prost", iar gesturile sunt "socante". In plus, tie "n-o sa-ti vina sa crezi" si trebuie sa "afli acum". Sub bombardamentul semnelor de intrebare ce-ti succed aproape fiecare enunt, cazi prada clickului sinucigas.E adevarat, nici astia mai tari cu duhul nu scapa intotdeauna... Ceea ce parea odata sa fie apanajul unui segment de presa, cea tabloida, cu o destul de joasa reputatie, atat in randul cititorilor, cat si al "jurnalistilor" creatori de subiecte, si-a intins vlastarele spre alte categorii, de genul presei sportive sau chiar si a unor site-uri cu pretentii de specializare in stiri.

Ce e insa si mai interesant e ca asistam la nasterea unui fenomen fizic modern, al fumului fara foc. De multe ori, apetitul starnit instinctiv, pavlovian, de titlul rosu, de 5 centimetri, regaseste un castron informational gol, fara nicio farama de "carnita" pentru bietul cititor de presa autohtona. Ce era "INCREDIBIL" la femeia sfasiata de propriul caine, pe care "IL CRESCUSE DE MIC!!!", era de fapt subiectul unui pekinez supraponderal, cu vederea incetosata de cei 12+ ani din carnetul de sanatate, care confundase papucul de casa al stapanei cu bucata de paine aruncata langa, si apucase, cu ultimul colt din dotare, rupandu-i distinsei ciorapul flausat.

Cand 80% din stirile incendiare, sunt atat de "flamboiante" ca ar fi stinse cu o cana de apa, consumatorul amator de presa nu-i altceva decat iedul ce cade repetat in capcanele acoperite cu frunze de niste padurari smecheri. Si daca el s-ar opri aici, si-ar invata, la fel ca in dresajul pekinezului de mai sus, ca odata fript e bine sa nu mai pui manuta, tot ar fi bine.

Dar nu, si genul asta de tortura aplicata propriei inteligente e molipsitoare si se poate manifesta in episoade temporale lungi, cu risc mare epidemiologic la prieteni, rude, lista de FB. Si iata cum, de la povestea "SOCANTA" a pekinezului nerecunoscator, ajungi sa fii abonat la toate lucrurile incredibile care se intampla in Romania. Nu peste multe luni, incep prietenii aia mai rasariti sa-ti dea "unfollow" sau chiar teribilul "unfriend", terorizati de filmuletele pe care le distribui pe FB, cu crocodili gigantici care apar in parcarea de la mall sau cu vreun sarpe lat cat benzile de pe Bucuresti-Pitesti (dus-intors) care iese din mare si mananca 2-3 copii bezmetici, aflati intamplator pe acolo.

Si ca la orice afectiune, care, netratata, manifesta episoade din ce in ce mai violente, tare mi-e ca in cativa ani vom asista la scene normale de familie, cu ala micu' care intra in casa trantind usa de perete, strigand catre mamic'sa: "INCENDIAR. Afla cat am luat eu azi la lucrarea de la mate, dupa un week-end in care am batut mingea fara sa invat nimic." la care buna si blanda mama sa replice: "N-O SA-TI VINA SA CREZI ce mare e jordia cu care te voi altoi dupa ce aflu ca ai luat 4!!!!". Singurele elemente care o sa lipseasca vor fi semnele de exclamatie. Rosul se va muta din fontul literelor scrise, in urechile sau pe posteriorul lu ala micu' neobrazat.

Un week-end fain, normal, lipsit de ....senzational! :)

Despre oameni de treaba...

Nu stiu daca ati fost pana acum la Trattoria de langa Ateneu. Eu acolo am avut una din placutele surprize din capitolul ce se refera la interactiunea umana... Cum cobori scarile, spre toalete, la o masuta pozitionata intre usile aferente celor doua sexe te intampina o doamna mignona, undeva trecuta de varsta a 2-a, judecand dupa numarul de fire albe. Deduci rapid, dupa echipament, ca e angajata restaurantului, responsabila de intretinerea toaletelor...insa e absolut surprinzatoare caldura si voiosia cu care te saluta, atunci cand apari! Mi-aduc aminte, ca prima data paseam destul de absent. Fusese o zi grea la munca, niste maruntisuri imi macinau inca gandurile, iar buna mea dispozitie era direct proportionala cu glicemia, si ea la limitele de jos, ca dupa multele ore de la masa de pranz. Si brusc, si neasteptat de cald, de bland, de vesel, a venit acel "buna-seara"...de la o persoana pe care nici n-o observasem, de la o persoana pe care, la fel ca in multe alte situatii, alegi s-o deselectezi automat. 

Ne-am invatat ca exista oameni "pusi sa faca chestii", oameni care exista in anumite locuri, cu scop precis, oameni pe care ii identifici cu mediul, de parca ar fi decor...femei de serviciu, paznici de cladiri...oameni pe langa care treci, fara pretentia de a-i observa. Cumva nu m-am asteptat ca intersectarea noastra s-ar putea solda cu un salut, iar faptul ca el s-a produs in cel mai "neasteptat de uman" mod posibil m-a buimacit. Am raspuns si mi-aduc aminte ca, pret de cateva clipe, in timp ce imi spalam mainile, la oglinda, ma intrebam daca nu cumva aici se lasa bacsis la toalete (cum vazusem pe afara, prin restaurante) si ce aiurea e ca mi-am lasat geanta la masa... In necredinta mea in bunele intentii ale doamnei carunte, la iesire, am aruncat un ochi pe masa, sperand ca vad o cutie de carton, un pahar de plastic, ceva, orice, o gramada de monezi. Si nu erau. 

Si-au fost si alte seri la acelasi local, si-au fost si alte intalniri cu aceasta doamna, si de fiecare data m-a intampinat acelasi "buna seara". La fel de viu, la fel de cald, la fel de "nealterat" de o politete instruita de un sef de sala, la fel de autentic si de neinterpretat in sila, de forma, la fel de "ne-mecanic". Si de fiecare data mi-e foarte draga, si de fiecare data ma incarca pozitiv....

Acum cateva luni, sa fie vreo 2 sau 3, incheiam una din serile de birou cu niste cumparaturi la un hypermarket din zona. In ciuda oboselii, frigiderul de acasa nu ma putea astepta sa vin cu mainile goale in seara aia. Cateva rosii, niste branza, fructe, ceva de rontait...imi mai trebuia paine. Am oprit pret de cateva clipe in zona de panificatie, rugand-o pe doamna ce deservea sa-mi portioneze o bucata semnificativa dintr-una din specialitatile expuse acolo. In drum spre masina din parcarea aproape pustiita de ora tarzie, taraiam in pungi de plastic dramul de energie ramas, cand, din spate se aude un prietenos "gata cumparaturile?". Ma intorc, zabovind pret de cateva secunde peste chipul care nu-mi acceseaza nicio amintire incat sa-l faca recognoscibil. Intuind, se prezinta, "Sunt doamna de la paine. Va doresc o seara buna!" Raspund in asentiement, urmarind cu privirea pasii cvasi-necunoascutei care a fost atat de amabila cu o persoana cu care nu avea nimic in comun si nimic de impartit ulterior.

Eu nu caut bunatatea in gesturile mari. Nu caut personalitati notorii de la care sa invat ce e aia o calitate si cum se "intrebuinteaza" ea. Nu-mi trebuie oameni "mari", somitati, presedinti, patriarhi, moderatori TV sa-mi predice despre bine. Eu vad bunatatea in micimea existentei noastre, cotidiene, in maruntisurile obisnuite in care ne furnicam trairea, noi cu ceilalti. Si cred cu tarie in oamenii buni...ca exista...ca trec pe langa tine dimineata la metrou si, in inghesuiala, te feresc sa nu te calce pe varful pantofului. Ca te lasa sa intri pe banda lor, de pe o straduta perpendiculara, desi si ei au intarziat in dimineata aia la munca. Ca te ajuta sa urci un pepene "supraponderal", din cos, pe tejgheaua casei de marcat...in toti anii astia de stat in Bucuresti, uitasem ca provin dintr-un orasel in care taximetristul te saluta calduros si te intreaba de vorba, nu din plictiseala, ci din interes sincer, uitasem ca mi-am petrecut copilaria in satul bunicilor in care nu treceai pe langa un om fara sa-i dai binete...fie ca te cunostea sau nu... Noroc ca-mi place atat de tare salata de ton de la Trattoria si-mi mai aduc aminte...

La ce bun sa fii rau, cand e al naibii de rau fara bunatate...?

O seara placuta, Oameni Buni

Despre noi, cei de ieri…

Ne nastem cu o pofta imensa de transformare. De altfel, toata viata noastra se va perinda intre cadre ale unei evolutii intime si personale, intre care singura constanta ramane structura ADN-ului. Ca unui tambur de burete care se invarte in praful strazii, ne alipim personalitatii momente si evenimente. Unele se desprind la urmatoarea rasucire, prea mici sau prost angrenate sa ramana in porii spatiosi, altele se fixeaza bine, trainic, implantandu-se tot mai adanc, pe fiecare miscare de rotatie ulterioara. Depinde de drum, daca-i arid sau prafuit, daca e plin de pietricele marunte sau intalneste doar bolovani, la final, fiecare va pastra pe tamburul identitatii personale urmele traseului pe care l-a parcurs. Mai depinde si de natura materialului “receptor”, cat de repede absoarbe si cat de mult pastreaza ceea ce intalneste pe drum. Se prea poate ca, pe acelasi traseu cu pietre mari si mici, un tambur sa se incarce, incat, la destinatie sa ajunga dur, colturos, imun, absent…cum se prea poate ca un altul sa se franjureze in toata aceasta calatorie, ajungand agresat, atins, fragil, suferind… Inspectandu-ne cicatricile, retraim pelicula trairilor anterioare…Azi nu mai semanam cu cei de ieri, din simplul motiv c-am mai adunat o scama, c-am mai agatat un bold, iar dandu-le jos, ne raman marturii ce fac imposibila uitarea.

Venim cu bagaje in relatii. Ne descaltam frumos, pe presul indragostirii, pasind cu delicatete pe podeaua proaspat lustruita, ce astepta noul vizitator. Si-incet incet, inaintand pe ea, incepi sa-i zgarii scandurile lacuite, cu colturile pietricelelor absorbite de-a lungul drumului. La inceput observi si-ti pare rau. Faci orice sa te rostogolesti atent, “pe partea buna”, sa distrugi cat mai putin… Dar n-ai cum, caci imperfectiunea formei tale, “ciuntita” de itinerariul tau anterior, o sa traseze alte linii…Si la un moment dat renunti, traind frustrarea propriei insuficiente, in fata unei podele ce sta marturie bagajului pe care l-ai tras dupa tine….Nu stiu de ce, mereu am trait o senzatie de neplacere “antifonata” la vederea luciului de gheata sfasiat de lama patinatorilor…

In viata, raman podele incercate de linii subtiri si groase, incrucisate si adancite, pe care nici un tambur nu se mai roteste….pe altele, tamburii nu pleaca, reusind cumva, din toate “amprentele” lasate, sa teasa un motiv al lor, sa impreuneze capetele zgarieturilor intr-un model intim si propriu…o floare cu petalele inegale…un soare amorf…un fluviu vegetal…Reusesc sa-si imbratiseze colturile, sa potriveasca cioturile si partile lipsa, intr-un intreg. Se alipesc cumva, in mod ciudat, facand din lunga lor rostogolire impreuna, un mod de-a scrijeli ce nu-i mai deranjeaza…Ei stiu ca, alipiti, vor vedea dincolo de cioturi, dincolo de stratul zgariat si agresat de tot ceea ce-a cules existenta lor in drum, simtind ca “dincolo” e buretele fin si cald, avid de a absorbi si de a mangaia…

Mi-e teama ca maine nu-mi voi mai semana celei de azi…mi-e teama ca-n drumul spre casa, in tegumentul individualitatii proprii se va alipi ceva ce maine o sa lase urme pe podea….

"Decat" o vorba sa-ti mai spun

Aproape cam asa ar suna, in zilele noastre, titlul celebrei emisiuni TV. Am senzatia ca asist in direct, zi de zi, la metamorfoza gramaticii romane, urmarind evolutia din ultimul timp al nepretuitului "decat". Acum nu mai e vorba de "vanghelianism", de incultura si proasta educatie, acum nu mai vorbim de paturi sociale sau de categorii defavorizate, acum pare-mi-se ca asistam la un trend, la un curent. Azi pare ca suntem atacati de drone si de "decat"!

E foarte ciudat fenomenul in sine si cred ca ar fi un material savuros de cercetare socio-lingvistica pentru mai tarziu. Nici nu stiu de unde a aparut, cine i-a fost "trend-setter", cert e ca a prins si ca se extinde. Ca intr-un film din ala cu psihoze apocaliptice, cu zombie care musca oameni pentru a-i transforma, fix asa par sa remarc "uite, inca cineva care vorbeste cu decat".

La fel de ciudat e faptul ca nu-l pot izola, lega de vreun comportament/ conditie preliminara. Daca lipsa cratimelor intr-un SMS, e dovada certa ca expeditorul n-a trecut cu bine de clasa a 7-a, daca lipsa unor "i"-uri la finalul unor cuvinte, denota ceva probleme cu notele de la gramatica din liceu, pe "decat" nu-l prea poti lipi de vreo eticheta neaparat. Pare un pacat in care pica, deopotriva cu cei mai putin scoliti, si oameni cu IQ-uri peste medie, indivizi capabili sa se exprime corect din toate celelalte puncte de vedere si al caror vocabular este cat se poate de generos. Desi incalcare flagranta de "cod rutier gramatical", ea nu pare sa spuna ceva anume despre "infractor".

Nu stiu sau nu-mi aduc aminte sa fi asistat la vreun fenomen similar pana acum. S-o mai fi intamplat vreo alta "licenta poetica de masa" cu acelasi tip de propagare? 

Si oare cum se petrece? Ok, initial trebuie sa existe el, individul cu "decat"-ul. Nu stim de unde l-a adus, poate de acasa, poate il are de la fosta prietena, nu mai conteaza, cert e ca il are si il flutura ori de cate ori are ocazia. Nici nu stii cum se face, in cat timp, cu ce frecventa, dar fix ca la raceala aia care trimite tot biroul intr-o saptamana in concediu, la pat, te trezesti c-ai luat si tu. Raceala? Nu. "Decat"-ul! Il pui frumos in servieta si-l duci acasa. Il dai si copiilor, ca ei prind repede oricum,.. Cazul devine cronic in ziua in care il ai pe "decat" in prima ta propozitie scrisa/ tastata. In momentul in care degetele tale au produs "mai este decat o saptamana la dispozitie" si creierul tau nu s-a sesizat, e clar, e de "cazier".

Sigur, mai exista unii, "vaccinatii" sa le spunem. Aia care stateau numai cu degetele pe sus la ora de gramatica sau cu mame/ bunici profesoare de Limba romana. Pe aia nu-i prinde "decat"-ul, ti-l recunosc si ti-l taxeaza imediat. Binevoitorii se ofera chiar sa te trateze de "afectiune", explicand ca daca poate fi inlocuit cu "doar" si tot sa sune bine, inseamna ca il folosesti gresit. Celorlalti o sa le fie jena sa-ti faca observatie si vor trece peste derapajul tau facandu-se ca nu l-au remarcat.

Nici nu stiu ce evolutie va avea acest fenomen in continuare? E doar vreo moda, al carei efect se va disipa peste 2-3 ani, cand o sa apara altceva mai interesant de folosit? Ca de exemplu "misto"-ul, ce parca atinsese paroxismul acum cativa ani, dar care azi e palid in fata mai recentului "cool" sau a neaosului "tare", cu verisorii sai: "super tare" si "tare frate". Sau o sa se nasca o miscare apolitica, de rezistenta, a lui "doar", cu sustinatori inflacarati, dornici sa-l alunge pe "decat" din toate propozitiile in care a nimerit gresit, in uzanta orala contemporana? Sau sa se infiinteze centre de dezintoxicare..."Buna, sunt Alex si n-am mai folosit gresit un "decat" de 2 saptamani"...."Buuuuuna, Aleeeex"

We'll see, vorba bancului:

"Vreau sa cumpar si eu niste cartofi"

"De cat?"

"Decat cartofi!"