Declaratie pe persoana fizica

Eu nu stiu cine-i cel ce-a definit,

tipologiile de sentimente

c-as vrea sa stiu cum de-a distribuit,

pe Gelozie la….. defecte??

Mai mult de-atat, cica e boala grea,

da-i doar un joc nefericit de nume,

doar un malitios ar transforma

pe “afectiv” intr-o… “afectiune”?

Eu una nu-nteleg de ce nu-i bine,

sa-mi pese-atat de mult si-atat de tare,

sa te localizez, cand nu-s cu tine,

ca….poate-ncep atacuri nucleare!!!

E-o chestiune mai degraba de prudenta,

deci critica adusa nu e justa,

nu poti sa dau dovada de indiferenta,

cand te vizeaz-un terorist in fusta!

Asa ca trebuie sa-mi dai dreptate,

desi am cateva defecte, stim prea bine,

ma compenseaz-o mare calitate,

care, “ad literam”, te tine langa mine!

Manifestul uni generatii...

Aceasta postare este despre o generatie care se face din ce in ce mai tare auzita. O generatie care a ajuns la maturitatea necesara pentru a fi capabila sa schimbe lucruri, o generatie pe care clasa politica n-o ia in calculele electorale, pentru pur si simplul fapt ca n-o poate reprezenta.

Suntem copiii nascuti la apusul comunismului. Prea mici pentru a ne molipsi din avantul pionieresc, dar prea mari pentru a-i ignora cu nonsalanta amprenta. Amintirile din trista epoca ne sunt destul de vagi si se reduc la lucruri simple, poate o cutie de lapte praf galbena, cu o vacuta imprimata, fie niste desene rusesti, fie vreo sticla de sifon. Se pare ca am crescut odata cu democratia din Romania, cu primele reviste cu surprize si gume viu colorate din care ieseau baloane gigantice. Adolescenta a avut framantarile tranzitiei si ne-am upgradat petrecerile de la casete la CD-uri. Am fost "intarcati" cu ProTv-ul si fata de astia mai mici, aparuti ulterior, noi il stim pe Brenciu de cand era prezentator TV. Parintii nostri sunt ingineri, la fel si cei ai tuturor prietenilor pe care ii cunoastem...

Astazi lucram in banci sau multinationale, agentii sau avem proiecte proprii, suntem preponderent economisti sau IT-isti si obisnuim sa stam peste program. Week-endurile ne prind prin pub-urile din centru sau prin cinema-uri. Ne plac cluburile cu "muzica buna", vanam concertele cu artisti adevarati, dar se trezim uneori fredonand de mama focului prin casa cand VH1 ii difuzeaza lui Britney melodia de debut... Castigam de cel putin 3 ori mai bine decat parintii nostri (ingineri la baza, cu totul altceva in prezent) fara a ne administra neaparat foarte riguros capitalurile. Luna iunie ne prinde pe Autostrada Soarelui, la fel si septembrie, numai ca in sens invers. Pe putin o treime din vocabularul curent e format din englezisme, din obisnuinta si nu dintr-un snobism a la Raducioiu, insa inca, cel putin o data pe an, ne impinge de la spate dorul de peisajul rural de la bunici...

Azi suntem mari. Oglinda ne intoarce reflexia maturitatii si asta ne face sa devenim responsabili. Dupa parerea mea, clasa politica traverseaza deja "the wake up call". Construita pe rigorile si desenele nomenclaturiste, e un dinozaur pe care trecerea timpului l-a lasat singur si  neadaptat la "conditiile climatice" ale prezentului. Azi clasa politica incepe sa nu mai aiba cu si catre cine sa comunice. Ne-am savurat adolescenta in voie, cu boema detasare a varstei, in timp ce pe parintii si bunicii nostri, purtatori de stampile de vot, ii cumparau cu pungi de orez si sticle de ulei. 

Nu ne cunoasteti si asta inevitabil o sa va coste. Continuati sa ne confundati cu generatia parintilor nostri, cea in care v-a mers joaca de-a "politicianul cinstit, care face lucuri pentru tara", cand de fapt va ascundeti apucaturile similare sub acronime diferite. 

Ne pare rau, stimati politicieni, dar noi, fetele de azi nu mai suspinam dupa de-alde Petre Roman. Si nici nu mai punem stampila pe sigla pe care am regasit-o pe sortul de bucatarie primit in campanie. Noi stim ce e ala "traseism politic" si "trafic de influenta", stim ce inseamna un "dosar penal" si avem acces la informatie. Noua nu ne mai trebuie emisiunile frumos regizate si fabricate, iar sportul asta pe care il toti practicati, cu aruncatul pisicii peste gard de fiecare data cand schimbati puterea cu opozitia ne plictiseste ingrozitor. Noi azi avem HBO si Nat Geo, cu care va sanctionam limba de lemn si demagogia cu care veniti sa poluati spatiul media al televiziunilor care transpira de atata "obiectivism". Nu mai impartasim valori comune si nici principiile nu ne unesc. Noi suntem peretele cu care ati inceput deja sa comunicati, cel din care ricoseaza tot mai mult discursul pseudo-patriotic de care va agatati cu disperare in cautare de voturi. Am crescut in lumi diferite si locul vostru nu mai e aici. Strada o sa va invete lectia de istorie pentru care n-ati binevoit sa luati notite.

Nu uitati ca noi n-am fost membri de partid. Nu uitati ca, pe cand voi v-ati construit cariere pe nepotisme si relatii, noi am tremurat de emotii la interviuri. Nu uitati ca, pe cand voi ati considerat mereu ca statul e un loc din care se iau bani, pentru noi e doar un loc in care se platesc taxe. Nu uitati ca, pe cand voi stiti ca ascensiunea se plateste cu pupat de dosuri si plecaciuni adanci, noi muncim peste program. Nu uitati ca, pe cand voi considerati ca pontajul e principala masura pe baza caruia sa calculeaza salariul, noi avem constiinta "deadline"-ului si a rezultatului final. Nu uitati ca, pe cand voi va votati in unanimitate soferi si resedinte in Primaverii, noi ne facem asigurari de pensii private.

Cu parere de rau (vorba vine), dar azi suntem deja in filme diferite.  Azi societatea civila nu va mai recunoaste si va vrea plecati. Nu mai e mult si istoria o sa va intepeneasca intr-un tablou trist, in nuante de gri. Generatiile urmatoare vor avea nevoie de legenda in josul paginii, ca sa va identifice, pentru ca daca e sa reprezentati ceva, asta se intampla acum, cand printr-un concurs de imprejurari, ati ajuns sa detineti o putere in stat.

Ca si individ care priveste spectacolul jenant pe care l-ati pus in scena de luni seara, si pe care il duceti in tragi-comedie in continuare, nu-mi doresc decat sa dispareti.... Domnule Ponta, noi nu locuim in tara ta! Nu arbora ingamfarea pe posturile care te slujesc, inchipuindu-ti ca-ti datoram ceva. E doar o intamplare nefericita ca azi ne esti prim-ministru. Uite insa, ca ne-ai scos din corporatii, dinpub-uri, din cinema-uri sau galerii de arta. Azi ne facem duminicile in familie...in strada! Si va veni ziua in care strada iti va sterge zambetul ala "iliescian" de pe fata. Strada ii va inchide gura si mitocanului karatist de le Antena, "Spagat" Badea si-l va trimite sa prezinte vreun festival de romante, acolo unde-i este (inca) publicul!

Noi nu traim in tara lor...e invers, si pare-mi-se ca i-am lasat sa-si faca de cap ...asa..pe patul si pe muzica noastra, vorba cantecului....

Trezeste-te, neam adormit!

 

Despre solidaritate in vremuri friguroase

Timp de mai bine de 2 luni, mi-am petrecut duminica in strada. Cu fluierul atarnat de gat si cu sticla umpluta cu pietricele, paseam alaturi de prietena mea, care puncta, zgomotos si energic, ritmul strazii. Strigam cat ne tineau plamanii, faceam poze, fluturam steagul mic, capatat la un meci al Nationalei de mai demult. Si-au fost duminici calduroase si insorite, au fost duminici ploioase, duminici cand am umplut bulevarde intregi, altele cand ne-am strans putini, duminici in care s-a marsaluit si duminici in care s-a stat, duminici care veneau dupa o sambata perecuta in club pana la rasarit si duminici in care imi lasam oaspetii acasa...pt ca eu trebuia sa plec la protest.
Mai ales in ultima vreme, desprinderea din papucii caldurosi si patura pufoasa sub care motaisem la vreun film de duminica, disparea de indata ce ma apropiam de Universitate. De indata ce zaream grupul, mai mare sau mai mic, zgomotos, ritmic, "decorat" de bannere si pancarte, aveam asa un sentiment...de apartenenta, ba mai mult de atat, de familiaritate. Stiam ca e locul meu acolo si ca "ce prostie a fost aia, pe la 1-2, sa ma fi gandit ca parca nu ma simt in stare sa ies azi in frig, in strada??!S-a intamplat de cateva ori sa "ratez startul", si multimea sa fi inceput marsul inainte ca eu sa ajung la punctul de pornire. Grabeam pasul, uneori in ritm alert, de fuga, sperand din clipa in clipa, sa zaresc dupa vreun colt de strada, un banner cu frunza rosie-verde sau sa-mi rasune in ureche un ritm de pet cu pietricele, sacadat, ta--ta--ta-ta-ta...Ma alipeam suvoiului de protestatari, ca un afluent ce-si ratacise, pret de o saptamana, traseul...Poate suna ciudat, dar deja nu mai concepeam un alt plan mai bun de petrecut duminica seara, decat la proteste.
Acum cateva saptamani insa, am avut un moment care m-a marcat extrem de puternic. Era, cred, primul miting care ramanea in piata. Oameni care luau cuvantul, proiectii de filmulete, difuzare de reclame anti-RMGC. Un miting pasnic, ca toate celalalte, cu oameni diversi, uniti sub aceeasi cauza. La un moment dat, insa, un alt grup a patruns in mijlocul adunarii din piata. Am remarcat imediat o diferenta, de varsta, de imbracaminte, de ceva al lor. O voce in microfon mi-a lamurit dilema, ni se alaturasera oamenii de la Pungesti. Erau veniti in Bucuresti, din Moldova, la un protest, pare-mi-se la Palatul Parlamentului, pe care l-au incheiat in piata, alaturi de noi. M-a cuprins pe loc un val intens de emotie, una ciudata, cum rar am resimtit. Pana atunci, eram obisnuita sa ies in strada sa strig, cant, fluier pentru oamenii "de acolo". In seara asta oamenii erau "aici", langa mine. Ii vedeam la cativa metri si le puteam citi in ochi drama. Noi, ieseam in strada pentru o cauza, pentru un principiu, pentru un mesaj, ei infruntasera buldozerele, pentru casele lor, pentru pamanturile lor, pentru animalele pe care le cresc, pentru comunitatea in care au crescut si in care, probabil, ar vrea sa moara. Fata de ei, noi aveam luxul de-a sti ca nimeni si nimic nu se atinge de "acasa", de a sti ca siguranta caminului, familiei e o certitudine cotidiana si nu o dilema recurenta. Noi scandam din convingere, ei din disperare. Brusc mi-a venit sa plang. Desi incercam sa ma stapanesc, simteam siroaiele fierbinti pe obraz pe care nu le puteam opri. N-am mai putut sa strig. Multimea scanda, inflacarata, "Rosia si Pungesti/ doua inimi romanesti", pentru ei, iar eu nu puteam sa scot un cuvant. Mi-a fost teribil de mila...si totodata i-am admirat pentru curaj. In simplitatea lor, oamenii astia au dat dovada de tarie.
Trebuie sa fie ceva cu adevarat tulburator de profund si de sacru in legatura omului cu pamantul pe care il are. Nu stiu daca e specific romanesc, daca la noi "bond"-ul asta se duce la intensitati maximale, insa e clar ca e in noi, si ca nu poate fi ignorat...
Pungestiul e inca sub asediu. Aceiasi oameni astazi indura batai si abuzuri. Aceiasi oameni sunt izolati si amenintati. In ciuda unui premier ce nu-i recunoaste. Azi Ponta il reneaga pe " Ion", impaunandu-se in rolul de strateg al tarii, uitand ca la Pungesti e o fila din portretul taranului roman autentic, uitand ca legatura cu glia e o caracteristica organica, intima, ce nu se poate dizolva cu vreo lege a exproprierilor.
Tulburatoarea poezie a lui Cosbuc, "Noi vrem pamant" spune la un moment dat:
"Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!"
Maine e miting in strada, la Universitate si de abia il astept. Maine se iese in strada in semn de sprijin pentru oamenii din Pungesti. Simt ca asta e o datorie pe care noi, cei peste care nu planeaza astazi pericolul stramutarii, demolarii, deposedarii de bucuri, de amintiri, de comunitate il avem. Noi, cei care plecam seara de la job, acasa, unde vom motai la televizor, linistiti ca maine n-o sa ne bata evacuarea in geam si nici pericolul ca apa sa devina otrava. Noi cei care avem de invatat o lectie de curaj de la niste oameni simpli, pe care ni-i credem de atatea ori inferiori.
Nu s-au lasat cumparati, desi-s mai saraci ca noi. Nu s-au lasat intimidati, desi-s mai putin "cool" ca noi.
Lor nu le e frica , pe cand noua ne e frig...
Eu o sa ies maine din nou. Mi-as dori sa fim multi. Daca nu pentru o cauza ecologista, atunci macar pentru ca undeva, intr-un sat amarat din Moldova, niste oameni isi pun sperantele in noi. Pentru ca uniti salvam. pentru ca uniti am castigat timp in lupta anti RMGC. Pentru ca avem datorie unii fata de ceilalti si nu doar fata de noi insine. Pentru ca nu traim in Vietnam si nici in Coreea de Nord. Pentru ca parintii nostri ne-au castigat libertatea de exprimare, pe care acum, prin pasivitate, o cedam unei Jandarmerii abuzive, unui guvern comunist si unei prese oportuniste.
"Pentru ca raul sa triumfe, e suficient ca cei buni sa nu faca nimic"(E. Burke)




 

Despre o Romanie urata

De o bucata buna de vreme, am senzatia ca traiesc in cea mai urata Romanie din ultimii ani. O Romanie uratita de locuitorii ei, mohorata, zdrentuita, turbata... Am fost intotdeauna un om cu simt patriotic si n-am blamat "pacatul" de-a ma fi nascut in spatiul carpato-danubiano-pontic. Insa, astazi, am un gust amar, ca atunci cand mesteci un atibiotic, cand privesc ceea ce se intampla in jur. Stiam ca uram tiganii, fara sa ne chinuim sa intelegem ceva, stiam ca nu-i vrem pe unguri la noi in tara (desi poate n-am intalnit vreodata unul, in carne si oase), mai stiam ca ni se umfla vena cand il vedem pe Basescu la televizor si ca aruncam cu pietre la paradele "gay". Desi nu subscriu la mai nici una din cele enuntate mai sus, ma obisnuisem ca astea fac parte din "specificul locului". Stiam ca toti anii aia de stat la coada pentru paine ne-au cauzat, mai degraba decat varice la picioare, o frustrare ce tot refuleaza...Stiam ca ne e greu sa gasim drumul prin democratie, ca ne pasa doar de noi, sau cel mai mult de noi, exact ca unui caine care, tinut ani intregi cu hrana putina, nu i te poti apropia de castronul cu mancare.
Insa astazi mi-e greu sa accept ca vad, in media, in spatiul virtual, in jur. Imi pare ca e o ura generala, ce tot erupe, in timpuri si locuri diferite, ca o mamaliga in punctul de fierbere ce arunca stropi galbeni si fierbinti pe-afara. Azi suntem incrancenati si animalici, azi suntem irationali si razbunatori...Ne-am uratit si stam asa, cu fetele schimonosite, cu gurile deformate de coltii pe care i-am scos la vedere...
Fereasca Dumnezeu, nu vreau sa minimizez in vreun fel drama lui Ionut, suferinta acelui copil in momentul atacului si cea a parintilor in toata aceasta perioada. E intr-adevar o intamplare cumplita care nu trebuie ignorata sau aruncata in derizoriu. Insa, din pacate, acest eveniment nefericit ne-a "desclestat" barbaria de care nu credeam, sincer, ca suntem in stare. Azi privesc cu consternare chemarile la "vanatoare" impartasite la scara larga. Oameni care chinuie animale, oameni care impusca caini, indiferent ca-s vagabonzi sau ca-s doar scosi la plimbare de stapanii lor, filmulete postate pe net cu animale schingiuite. Intr-un secol in care, lumea civilizata militeaza pentru metode cat mai "umane" de sacrificare a animalelor de consum, noi decapitam caini si-i postam pe net, ca sa ne aratam "barbatia". Si toate astea le inghitim astazi, "motivate" de moartea cumplita a acelui copilas...Si daca se gaseste vreunul care sa faca un apel la "umanitate", e deodata considerat ignorant sau ipocrit....Disputa devine atat de intensa, incat ne dam "unfriend" pe Facebook...Really?...De atata suntem in stare?... E atat de trist, ca nu vedem si nu invatam nimic. Azi e o Romanie care schelalaie din cauza ca noua, fiintelor astora superioare, nu ne-a pasat catusi de putin. 219 RON astazi pentru uciderea unui caine de pe strazi putea sa insemne doar 100, acum cativa ani, cheltuiti pe sterilizarea unei catele. Ok. O sa-i ucidem pe toti, asa cum cerem acum, in cor, pe Facebook si-n tramvaie. O sa ne spalam apoi pe maini si o sa ne vedem de treburile noastre, o sa mergem iar la vot, si-o sa punem iar stampila pe primarul care, ani de-a randul nu s-a sinchisit sa ia fiecare curte in parte, pentru a explica oamenilor ca a tine o catea nesterilizata ii face responsabili de cainii care se vor inmulti pe campurile din apropiere. O sa lasam iar la margine de drum pui de animale pentru ca n-avem ce face cu ei, ca nu ne-a pasat... Da, cu siguranta avem o gramada de probleme sociale, copii orfani, batrani bolnavi, dar domnilor, va intreb, e oare ceva, vreodata, care sa ne dea voie sa fim atat de cruzi pe cat ne purtam azi? De ce nu ne putem ridica impotriva celor care, de drept, sunt responsabili de situatia in care am ajuns? N-avem curaj si ne lasam pacaliti. Muscati si fugariti, nu cerem nimanui socoteala pentru faptul ca suntem doar niste cartonase pe un Monopoly gigantic,si cand ne moare unul de-al nostru, iesim sa ucidem inapoi...
Eu una vreau doar sa inchid ochii, rugandu-ma ca tot cosmarul asta o sa ia sfarsit. O lege ne-a dat saptamana trecuta "liber la vanatoare". O sa-i exterminam, nu-mi fac griji. O sa scapam de toti cainii vagabonzi, pentru c-au pret bun zilele astea. Si-o sa mustacim a satisfactie ca am rezolvat problema...Dar pentru ca uitam nepermis de repede, sunt sigura ca e doar o chestiune temporara...Inca traiesc cu impresia ca am fi putut sa procedam altfel, "omeneste", dar ce mai conteaza...mi-e sila, atata tot...acum cateva seri, mi se parea ca n-a mai ramas decat ura, atat de palpabila c-o simti, respirand in ceafa. Dupa un Romania- Turcia in care am tot auzit scandari impotriva ungurilor, dupa huiduitul imnului national al adversarilor, noaptea se cufunda in schelalaituri... As vrea doar sa ne regasim pacea!

Iubim mult prea putin(e), declaram mult prea mult(e)

Trebuie sa recunosc ca am o problema cu verbul a "adora". Deja deprind niste reactii adverse cand il aud, in niste clisee de exprimare la care recurg numeroase persoane. Cumva, poate doar mi se pare, cand vorbim de sfera fashion/glossy si alte denumiri "cosmopolite" ale unui univers in care, de regula, se invart tot felul de domnisoare cu veleitati de diva si pretentii de "icon", din 2 propozitii, undeva trebuie sa apara si acest "adorabil" cuvant.
De la Miss Boboc din Capatanenii -Pamanteni, si pana la editorialul celei mai "tirate" reviste de "fashion", verbul castiga popularitate vazand cu ochii. Azi mi se pare ca nimanui nu-i mai place ceva, ci toata lumea adora. Nu conteaza ca e vorba de o pereche de ochelari de soare, de un ruj, de plimbari sau de stat la plaja, toate lucrurile, pana si cele mai insignifiante, devin adevarate obiecte de adulatie.
Si stiti ce? N-as avea, in sine, nicio problema cu folosirea abuziva a unui termen, ca un soi de "uniforma" lingvistica omniprezenta in concursurile si revistele de frumusete, daca n-ar face parte din aceasta poluare fonica a spatiului emotiilor umane exprimate si afisate catre ceilalti. Azi mi se pare ca sufocam mediile de comunicare cu pupaturi schematic redate de semnele de punctuatie, cu inimioare si buze tuguiate. Azi suntem toti si toate niste "iubi" si niste "baby", azi ne "pooop"-am si ne "miss"-uim unii pe ceilalti, noi intre noi, si , de fapt, toti pe niciunul.
Mi se pare ca ne-am invatat (prost) sa iubim superficial si volatil, sa-o facem mai degraba la nivel declarativ, si mai deloc la cel afectiv. Mi se pare ca facem pasiuni fulger, pentru orice prostie, si ca ne trece la fel de repede.De fapt nici macar nu le facem, doar spunem ca simtim chestii de care uneori nici n-avem habar cu ce se mananca. In seara asta, rasfoind una din revistele "glossy" din coaforul in care imi asteptam randul, n-am putut sa nu remarc cum 3-4 tipe, editori ai publicatiei respective, marturiseau in niste mini-interviuri de autocaracterizare, cum fiecare din ele "adora" cate o pudra translucida, cate un pantof de designer sau cate o pereche de cercei. Sincer? Dupa iritatia pe creier provocata de acest cliseu, psihanalistul amator din mine nu stia daca trebuie sa-mi dicteze un sentiment de mila sau de repulsie. Mila, pentru ca-mi imaginam cam cat de trista ar trebui sa-ti fie existenta cotidiana, incat sa n-ai ce adora decat vreun rimmel costisistor, care, gues who, in 2-3 luni va fi deja depasit de ceva ce lanseaza concurenta, iar pe de alta parte, repulsia, cauzata de dorinta asta atat de puternica de pretiozitate si "lady-wanna-be"-s, care nu face decat o gramada de aspirante sa se aseze cuminti in tiparul de exprimare, comportament si arii de interes pe care il aplica, ca luat din revista de croitorie, pe materialul fiecareia din ei. Fetelor, e fumata asta cu adoratul de plimbari, mai ales cand aveti pretentia sa va ridice ML-ul sau X-ul de la scara si sa va planteze in cafenea. Si mai fumata e aia cu "ador marea" cand de 3 ani de zile faci baie doar in piscina hotelului de 4 stele de pe litoral, iar, mai nou, "nisipul zgarie". Nu pot sa inteleg cum poti adora o geanta Hermes cand deja jumatate din "lumea buna" o flutura ostentativ, cum nu pot sa inteleg, tot dintr-un acces de "cam cat sunt eu de pretioasa", poti spune ca iti place sa fii trezita cu un caffe latte la pat. Really? Adica exact asta ai face tu la trezire, te-ai apuca sa bei latte,asa, cu ochii impaienjeniti?
Si uite asa, din ce in ce mai mult, in acelasi ritm cu topirea calotelor glaciare, ne inghetam noi simtamintele. Azi, pasiuni mistuitoare de genul celor 2 celebri amorezi Romeo si Julieta, sunt SF-uri. Azi avem emisiuni trucate la TV depre relatii, azi consumam portii de dragoste, ca niste produse refrigerate, pe care le bagi 5 minute la microunde si sunt gata, azi revistele "glossy" (astea care ma enerveaza pe mine cel mai tare), scriu editoriale despre dragoste, vezi Doamne, pe bune, dar punand in seama unor ilustri necunoscuti si , bineinteles, neidentificabili, adevarate pasaje demne de Sandra Brown. N-o sa va vine sa credeti cum povestea "Aurel, kinetoterapeut", in revista glossy de la coafor, despre inceputurile povestii de dragoste cu sotia lui!!! Dupa frazare si detalierea momentelor, insotite de multe epitete descriptive, ai putea jura ca Aurel e pe doze industriale de estrogen si ca, in acest moment, traverseaza un puseu de lactatie falsa. Pentru un moment, am dat inapoi la coperta, sa ma asigur ca nu parcurg vreo revista de gospodine hiper-emotionale. Dar nu era cazul....
Fundamental, am o problema cu formele fara fond, laitmotiv pe care il regasesc si in privinta emotiilor asa cum le traim si exprimam noi astazi. Consumam dragoste prefabricata, n-o intelegem, de cele mai multe ori o mimam, suntem "virgini" emotional, si atunci bineinteles, ca nu ne ramane decat sa gasim un ruj frumos, rosu, mat, cu textura cremoasa pe care sa-l adoram...macar pret de o vara...Si-atunci cand ne-am lasat si de ruj, mai frunzarim povestea lui Aurel kinetoterapeutul, oftand incet...

Un cuvant de admiratie

Aceasta postare e dedicata unei persoane care, ironic, nu va citi niciodata ce-am scris. Nu ma cunoaste, si nici nu cred ca va avea cum vreodata, insa eu il vad zilnic, caci nici n-as putea sa nu-l observ. De fiecare data ma trezesc ca-l urmaresc lung cu privirea, si fiecare intalnire imi provoaca un suras ciudat, nereplicabil in celelalte circumstante. De fiecare data, dar de fiecare data, raman pe ganduri pret de cateva clipe. Nici nu stiu daca imi doresc cu adevarat sa-l cunosc mai bine sau nu, sa ramanem asa, la stadiul asta. Cert e ca ma marcheaza si o sa intelegeti imediat de ce.
Se intampla sa fie dimineti, de o raritate aproape calculata, in care, pe ultima bucata a drumului meu spre munca, din reconfortantul loc caldut, ferit de ploi, de viscol, de caini maidanezi si gunoie al soferului, sa ma intersectez cu actorul principal al acestei relatari. E un tip tanar, probabil ne invartim in jurul aceleiasi varste, care paseste concentrat catre cladirea in care lucreaza. Uneori traverseaza prin fata mea, alteori, il insotesc pret de cateva clipe de-a lungul trotuarului. Uneori are caciula si fular, care sa-l fereasca de frig, alteori se tine la adapost de ploaie cu vreo umbrela. Nu e imbracamintea, sau charmul, sau vreo freza ciudata lucrul care ma face de fiecare data, dar de fiecare data sa-l privesc. Din pacate. E un lucru...nici nu stiu cum sa-l scriu, ma chinui de cateva clipe la fraza asta, pentru ca-s vrea sa va pot relata imaginea prin ochii mei, nu sa transform textul intr-o insiruire patetica, demna de Acasa TV... Ok, e vorba de o dizabilitate, un soi de defect al membrelor inferioare si al spatelui, ce il face sa mearga destul de greoi, cu capul adus pe spate si cu o, presupun cu nestiinta, probabila pareza la una din maini. Probabil cand l-am vazut prima oara, asta e ce mi-a sarit in ochi, coplesindu-ma un sentiment de mila fata de el, intrebandu-ma oare cu ce scop se indrepta catre cladirea de birouri. A doua oara, observandu-l in aceeasi zona, am inteles ca munceste. Era o teorie pe care n-as fi presupus-o initial...si ma simt prost acum. Altadata, vazandu-l, mi-am pus tot felul de intrebari, prostesti, superficiale pt care iar ma simt prost...de parca n-as fi crezut ca un astfel de om poate supravietui...cu o alta ocazie, insa, l-am vazut insotit de niste colege.Mergeau impreuna, pe acelasi trotuar pe langa care treceam. Ele vorbeau, erau galagioase, iar eu il izolam numai pe el. Ce m-am mai bucurat in acea zi! Nu stiu, in mod ciudat, am simtit un sentiment de fericire...de parca n-as fi crezut caun astfel de om poate avea prieteni....
Ironic, din toate aceste intalniri, el nu faceadecat sa-mi arate ca e in fond un om normal....eu nu faceam decat sa gandesc ca nu e asa...si acum ma simt prost.
Ne-am intalnit din nou saptamana asta si mi-a fost drag sa-l vad. Cum va spuneam, el nu ma cunoaste si nici nu banuieste ca scriu acum despre el. Daca as avea insa intr-o zi suficient curaj, as opri masina si as cobori in fata lui sa-i spun cat de mult il admir. I-as spune cat de mult ii multumesc pentru deschiderea de ochi pe care mi-a facut-o cadou, gratuit, cu simpla lui prezenta. I-as spune ca e puternic, cu mult mai mult decat ar crede vreodata. Si nu e un cliseu mereu spus celor care sufera sau sunt bolnavi. Deloc. E puterea de a merge zilnic la munca, cand societatea si mentalitatea colectiva te-ar fi lasat sa absentezi motivat in lancezeala unei etichete de handicap. E puterea de a te purta normal, cand toti ceilalti te clasifica in "cealalta" tabara, nu a lor. Il vad ducand mereu rucsacul in spate, catre cladirea inalta, cu multa sticla care-l absoarbe pret de 8 ore. Eu nu stiu cum e viata lui, cu ce seamana ea, cum o fi sa nu poti sa dansezi, sa nu poti incinge o miuta cu prietenii in fata blocului, sa nu sari vara in valurile care se sparg la malul marii, sa nu-ti iei permisul de conducere, sa nu poti fugi dupa un autobuz, sa nu poti sari un gard, sa nu poti juca un bowling cu baietii.... Sunt sigura ca i-a fost greu, ca i-au ras multi in fata, ca lumea se imparte in doua tabere, privindu-l: cei care dau din cap, a grija si mila, cu colturile spranceneor cazute intr-o mimica compatimitoare si ceilalti, aia care rad mai fatis sau nu si care-i spun pe diverse nume...Si oare asta cum se simte? Zilnic? Mereu?
Cam cata forta-ti trebuie sa mergi zilnic la munca, in tot acest context, cand bine-merci ai fi putut sa te complaci intr-o letargie vegetalo-depresiva?
Uitandu-ma la el, mi-e mila de noi! De toti "noii" pt care 2 kg in plus la solduri sunt motiv de depresie, pentru care un par vopsit prost la salon cauzeaza un week-end de plans intre patru pereti. Pentru care o garderoba "invechita" e motiv de anulat planurile de iesit in oras. Mi-e mila de noi cei care nu facem nimic si ne complacem in handicapul formalitatii, a rutinei care ne cariaza pofta de viata. Mi-e mila de noi astia pentru care un esec profesional sau amoros ne face sa ne uram viata. Mi-e mila de noi astia care nu stim sa iubim, pentru ca avem alte lucruri mai importante. Luati, va rog, macar unul din lucrurile pe care el nu poate sa le faca, enumerate mai sus, si imaginati-va atunci viata. Veti vedea ca pantofii din colectia anului trecut sunt inca purtabili...

Consumul iresponsabil de TV

N-am stat sa urmaresc insa, am banuiala ca, in urma recentelor evenimente petrecute intr-o emisiune de "divertisment" de la noi, s-au inflamat din nou spirite, au inceput sa curga din nou articole despre TV, rolul educativ, mercenariatul mediatic pe principiul "servim orice, oriunde, oricum, numai puncte de audienta sa strangem", s-au certat oameni, s-au acuzat tabere si s-au fluturat amenintari. Stim bine ca nu e un subiect inedit, fara precedent, si dupa o explozie de manifestari in spatiul public, lucrurile reintra in "normal" (a se intelege sensul, mai degraba, de "rutina" si nicidecum de "firesc"). Explicatia? Ca sa ai audienta, trebuie sa fii comercial, adica sa fii usor ingurgitabil, ceea ce implica o lipsa importanta de substanta si profunzime. E fix ca la fast-food, cand vine vorba de TV, masa nu are timp sa studieze meniul, sa puna intrebari chelnerului, sa-i pese daca e nociv sau nu. Nu, ea vrea ceva simplu, cu ingrediente mai degraba prezentate in poze mari, colorate, usor de luat la pachet si consumat fara furculita si cutit. Doar un segment redus de populatie prefera mersul la restaurant si cititul de pagini din meniul care prezinta minutios componentele felului de mancare. Ei, si daca vrei sa intri in industria alimentara, cu unicul scop de a face lunar o suma frumusica, fara batai mari de cap, fara sa platesti vreun chef scolit prin Franta si fara sa-ti pese de sanatatea clientilor tai, nu-i asa ca te indrepti spre satisfacerea hraparetilor galagiosi si simpli, care-ti vin in toate week-endurile cu familionul sa comande portiile mari? Normal!

Cine-si mai pune speranta TV-ul trebuie sa educe sau cine vine cu discursuri demagogice directionate catre mamele oripilate de faptul ca emisiunile il strica pe ala micu' e ori naiv, ori ipocrit. Daca ajungem sa credem ca bazele culturale ale unei natiuni se cladesc cu telecomanda in mana, atunci putem inchide definitiv librariile ca unicul lor scop este de a furniza obiecte de decorat corpurile de mobilier din living (pe care le putem inlocui cu CD-urile cu filme indiene distribuite in perioada asta de Libertatea!). Asta nu inseamna insa ca trebuie sa gasim acceptabile "dejectiile" (scuzati expresia, dar aici nu pot sa nu las sa transpara "parerea autorului") pe care ni le ofera pe post de "specialitatea zilei" diverse canale autohtone.

Cine se mai lamenteaza din pozitia ingrata a captivului suferind ca n-are de unde alege, ii reamintim ca fiecare dispozitiv de controlat TV-ul e prevazut cu un buton rosu, ca exista viata si fara cablu, ca se poate adormi linistit cu o carte in mana (si inca ce linistit!). A filozofa despre daca ni se da ceea ce cerem sau suntem premeditat "indobitociti" in scopuri conspirationiste, este in mare masura o abordare pasiva, consumatoare de timp si fara utilitate. Cred cu tarie in puterea luarii de atitudine, cred cu tarie ca doar reactia, contra mobilizatoare, pot schimba o optica nesanatoasa, o stare maligna, o cutuma contagioasa. Ai optiunea de a te decupla in orice secunda, ai optiunea butonului rosu eliberator, in locul ipostazei de creier rumegator, postat in fata nutretului mediatic, cu pleoapele coborate pe jumatate, exersand sinapse rare, putine, aceleasi... Ai optiunea de a sanctiona prin ne-audienta ceva ce nu crezi ca merita sa existe in spatiul public, atat de accesibil oricaruia dintre noi, indiferent de varsta sau capacitate de intelegere. Dar a privi circul scabros, mahalageala regizata, smecheria bisnitareasca, cu mana la gura si datul din cap dezaprobator, e lucru fatarnic si neconstructiv, asta in cazul in care nu esti care-cumva masochist si te auto-torturezi.

Inchei printr-un exercitiu de imaginatie: oare cum ar fi daca, maine, toata Romania amatoare de Happy Hour ar schimba la unison pe Nat Geo Wild si n-ar mai reveni decat dupa terminarea emisiunii? Oare nu l-ar pune de a doua zi Sarbu pe Maruta in primul avion spre Africa sa invete despre habitatul elefantului?

Din pacate, suntem inca prea multi ce stam la coada la hamburgeri? Atunci cui sa i se serveasca Saint Jacques?

Noapte buna!