vineri, 30 noiembrie 2012

1 Decembrie: despre mandrie si prejudecata...

In Romania ultimilor ani, patriotismul e un concept cu nenumarate nuante si substraturi. E polivalent si schimbator, probabil si pentru ca nu mai exista razboaiele cu turcii, opresiunea comunista, sau alti factori care, de-a lungul istoriei, ne-au facut sa ne dorim sa facem "lucruri pentru tara". Astazi am impresia ca asupritorul e unul dintre noi, ca lupta nu se da cu dusmanul in fata, sau ca multi predam armele pentru ca ne-a sunat banca pe motiv ca am intaziat luna asta cu rata. Azi Romania e prezenta pe inceputul placutelor de inmatriculare si pe coloristica de pe cartea de identitate.

Eu sunt o fire in care samanta de patriotism gaseste sol roditor si propice dezvoltarii. Recunosc ca ma incearca o invidie teribila de fiecare data cand vad stadioanele englezilor cantand la unison "God save the Queen", dar si ca m-as putea uita la nesfarsit la filmele cu Mel Gibson sau Tom Cruise, pe acest subiect. Desi poate parea desuet in cadrul Romaniei tumultoase de astazi, am impresia, ca, inafara de credinta si altruism, patriotismul e unul din cei mai importanti factori ce pot inalta spiritual un individ, ridicandu-l din multime. Imi asum ridicarea din sprancene ce poate afirmatia de mai sus o va fi provocat, asa cum o fac cu toate ideile in care cred.

Dar pledoaria mea n-are nimic de-a face cu prosternarea ipocrita din textele de indoctrinare, pentru activarea pariotismului cu unic scop de a servi ca suport de ingurgitare mai usoara a unui regim, partid sau conducator politic. Stim nenumarate exemple de confiscare a patriotismului, doar pentru a-l face mai "de-al poporului" pe vreunul care arboreaza simboluri, cantece nationale, mai ceva ca bocitoarele platite la capataiul celui decedat. De ce? In conditiile in care, alegem din ce in ce mai prost lucuri pentru tara, in care citim prea putin si ne intrebam prea rar, e cel mai simplu unuia sa-si "vanda" ideile dintr-un program politic, daca le tese dibace pe conceptul de romanism. Mi-e groaza de 1 Decembrie de anul asta, nenorocit de faptul ca se nimereste in plina campanie electorala. Va fi un teatru prost, cu bilete impartite gratis si cu permisiunea de a scuipa seminte in sala. Anul asta punga de orez si galetile pentru apa se vor distribui cu "Desteapta-te romane" in surdina...

As vrea sa nu-i lasam sa ne confiste patriotismul...As vrea sa nu ne resemnam cu o Romanie care sa le apartina oamenilor politici sau compatriotilor din puscariile din Italia...Cel mult sa ne fie rusine de ei, dar nu de faptul ca impartim aceeasi "matca"... In seara asta, in ajun de 1 Decembrie, am vazut doua exemple care mi-au hranit "Mel Gibson"-ul autohton din suflet. Un domn ce-si imbracase oglinzile de la masina parcata in fata Ateneului in tricolor si, la cateva minute dupa, un taxi ce traversa Calea Victoriei fluturand doua stegulete prinse in portierele din spate. Despre asta ar trebui sa fie vorba...despre Romania fiecaruia dintre noi, despre un 1 Decembrie al nostru, al fiecaruia...Nu e o zi ce "ni s-a dat" libera si in care stam sa-i ascultam pe altii, e o zi ce ne apartine si ni se cuvine, ca parte a identitatii individuale.

De 1 Decembrie eu n-o sa stau in fata televizorului sa ascult demnitari vorbindu-mi despre tara, infulecand fasole cu ciolan si bucurandu-ma ca statul  mi-a dat dezlegare la trezitul mai tarziu! De 1 Decembrie nu ma-nvata nimeni despre patriotism!

La multi ani Romania!

vineri, 16 noiembrie 2012

Banca- intre stress si alcov

Recunosc ca sunt un fan al reclamelor de la Banca Transilvania. Gaselnita lor cu zanul e simpatica, in adevaratul sens al cuvantului, iar fiecare "episod" nou, avandu-l ca protagonist, ma surprinde cu zambetul pe buze in fata televizorului. Nu ca ar fi cea mai haioasa reclama, sunt multe altele care o bat la acest capitol; nu ca ar fi cea mai "smart", la fel, gasesti o gramada de exemple mult mai bune, insa aparitia zanului a fost prima miscare desteapta de a da o fata umana conceptului de banca, din mintile noastre.

Acest curent, odata inceput, se pare ca se doreste replicat tot mai des in ultima vreme.Numai ca, din pacate, avem parte de niste exemple stranii si, dupa parerea mea foarte prost alese. In acest domeniu, avand in vedere tendinta generala, aproape psihotica, de a face din rata lunara un adevarat bau-bau, e destul de greu sa abordezi emotional clientul si sa-l faci sa te placa. Mult mai facilele domenii auto, parfumuri, obiecte de lux, desi se rezuma tot la o chestiune de bani au apanajul beneficiilor de imagine, statut care-l fac mult mai abordabil pe cotidianul nostru sentimental. Insa cu banca e dificil. Trebuie sa-i desenezi un zambet larg pe fata, sa-i dai cu ruj pe DAE, sa-i photoshop-ezi privirea intruziva si sa-i pui manusi pe mana care se intinde hotarat spre portofelul tau.

Ma distreaza teribil doua din incercarile "estetice" la care se recurge in ultima vreme. Una e cu o tanti Sharon Stone wanna-be(desi, din pacate pentru ea, n-are nici pe departe din fizicul si farmecul acesteia) care pentru un credit de 10.000 de RON isi expune toate "asset"-urile, doar, doar va obtine un comision 0. Ma intrebam, constatandu-i nonsalanta de care da dovada, de ce a ajuns la banca? Cu siguranta avea sanse la cei 10.000 de RON si prin alte metode....dar sa nu fiu rautacioasa... Sau poate de aia are nevoie de credit, sa-si completeze piesele lipsa din garderoba spre a deveni si ea o doamna respectabila? Sa fie oare asta strategia bancii respective si sa-si doreasca sa atraga un segment de consumatoare care nu apelau la astfel de sustinere financiara?Eu nu stiu daca tanti Nuti, cand invarte in maioneza seara in fata televizorului se regaseste in reclama respectiva...nu cred ca are impresia ca spotul vosrbeste cu ea, despre problemele ei. Si, mai mult, asa se negociaza comisioanele la banca respectiva?...ca ar zice ceva de seriozitatea lor...

Al doilea exemplu vine de datat asta pe unde radio. Ma prinde cateodata dimineata, in masina, un spot cu parerile (cica) ale unor oameni despre creditele lor. Metaforele? evident, de-ale alcovului: un nene remarca sagalnic ca e participant la un triunghi amoros- el,sotia si creditul. O nefericita se lauda ca e casatorita cu creditul, si nu si-ar vedea viata fara el... Okkkkeeeeyyy! Au facut spotul asa, ca sa-l faca? Se asteapta ca cineva sa percuteze la asa ceva...sa se identifice cu vreunul din cazurile astea? Ia sa scapam acum pe oricine de credit, sa vedem, devine debusolat? Se arunca de pe cladire pentru ca si-a pierdut sensul vietii odata cu rata lunara care a disparut??? Si la nenea acasa cum e: "Draga, dormi mai la margine, nu e vezi ca s-a culcat creditul si il inghesui?" sau "Nu, draga mea, in seara asta nu, pe credit il doare capul si ar vrea sa se odihneasca".

Sa zicem ca, desi blamabil pana in maduva oaselor, sexul pe bani e totusi o realitate relativ usor de inteles si explicat, cumva nu-mi iese la rationat treaba asta noua, sexul cu banca...care btw, e pe banii tai, desi tu n-ai, in final, parte de nicio satisfactie...

miercuri, 14 noiembrie 2012

Despre neuitare...

Nu stiu de ce, dar in fiecare an, pe 14 noiembrie, intr-un imbold similar unui tanar activist de partid cu veleitati artistice ce compunea o poezie/discurs "Prea Maritului", simt nevoia sa scriu cateva randuri mamei mele. O fi distanta care ne desparte, ce ma culpabilizeaza pentru faptul ca nu sunt acolo de ziua ei, o fi dorul de casa ce devine mai puternic cu astfel de ocazii, nu stiu. Cert e ca simt si nu ma pot abtine de la asta!
N-o sa fie o compunere prin care cu totii am trecut prin clasele primare, cu tema "Mama mea". Nu vreau sa vorbesc despre ce meserie are si ce culoare de par mai poarta anul asta. Pana la urma, imi revendic dreptul de a mi-o pastra pentru mine, intr-un gest suprem de egoism pueril.
Vreau doar sa scriu despre "mama", ca si concept esential al universului unui om, ca element indispensabil, alaturi de hidrogen sau carbon. Indiscutabil, ii datorez existenta fizica, palpabila. Indiscutabil ii datorez amintirile mele cele mai fragede, ticurile verbale, mimica fetei si modul de a rosti "buna seara" cand intru in casa. Asemeni tuturor, recunosc ca am fost o mica maimuta la inceputurile mele ca fiinta, imitand cel mai la indemana exemplu din mediul inconjurator. N-o sa evoc, in semn de multumire, stersul la nas de cand eram prea mica sa ma descurc singura, eforturile de a ma creste, vorbele duioase sau alte laitmotive din odele clasice pentru mame. Nici n-o sa insirui un pomelnic de motive de cerut scuze pentru derapajele din adolescenta: au fost acolo pentru ca trebuia sa trec prin ele. Si ea stie si m-a iertat deja. De ce-as mai scoate scheletii din dulap acum?
Vreau doar atat sa stie: ca n-am uitat! Ca n-am uitat prajiturile alea bune, de casa, in forma de domino pe care le priveam cu nerabdare prin geamul cuptorului. Ca n-am uitat linia melodica a versurilor din "Luceafarul" fredonate seara la culcare. Ca n-am uitat mana care m-a condus in fiecare dimineata la scoala, in primii ani de scolarita. Ca n-am uitat zacusca picanta facuta in fiecare toamna sau privirea in lacrimi de la fiecare serbare scolara. Ca n-am uitat zgomotul portii care-i anunta sosirea in week-end-urile de vara pe care mi le petreceam la bunici. Si-s multe altele de neuitat... Si sunt atat de vii, incat, acum, enumerandu-le, le retraiesc, in franturi de sentimente,pe fiecare in parte.
N-am cum sa n-o iubesc, la maximum capacitatii mele emotionale. E vocea cea mai calda din orice conversatie telefonica o pot purta...
....
"Buna, numele meu e Alexandra, am 27 de ani si inca mai dorm in pat cu mama, cand merg acasa!"
"Bunaaaa, Alexandraaaa!"

luni, 12 noiembrie 2012

De ce nu merge feminismul in Romania?

Sunt sofer de cativa ani de zile, si, asa cum orice inceput e plin de stangacii, orice parcare facuta in 200 de miscari, orice manevra in trafic care continua dezaprobator in claxoanele celorlalti, mi-era imediat catalogata cu lema "E femeie!". Mi-o auzeam atat de des, incat, cand nu era nimeni s-o spuna, ma etichetam singura-singurica. Si pentru ca orgoliul meu n-o putea lua ca atare, ma trezeam in scenarii din astea, demne de filme americane cu eroi, in care eu, dandu-ma jos din masina, dupa o cursa prin oras/ pe dealuri/ oriunde prevedea in momentul acela intamplarea, sa provoc un val de uimire, stupefiere chiar:"Ooo, cum? o femeie??!!", iar maximum de implinire automobilistica sa insemne complimentul "Conduci ca un barbat". Si ma necajeam, pentru ca mi se parea incorect, pentru ca-i vedeam si pe ei cum gresesc in trafic, cum merg foarte incet, sau cum ii incurca pre ceilalti. Si nimeni nu exclama atat de explicativ "E barbat!". Era cel mult vorba de intelect sau de faptul ca sofeaza o Dacie, dar nicio referire la sexul soferului. Poate de aia ma si ambitionasem sa ma perfectionez intr-ale volanului...sa schimb mentalitati...
Bineinteles ca au trecut ani si gararea a iesit de mult din sfera SF-ului. Azi nu mai stau stresata la semafor, ca o sa incurc vitezele si o sa-mi moara motorul, azi ma dau cu ruj sau dau un SMS. Azi nu ma mai dau jos ca sa vad exact cat mai pot sa dau cu spatele incat sa nu opresc masina in stalp, azi parchez vorbind la telefon. Cu o singura mana pe volan.
Si stiti ce e culmea? Ca azi, ma enerveaza femeile la volan! Daaa, nici eu n-as fi prevazut asta...si totusi se intampla. Am stat si m-am gandit:de unde? cum? de cand? is it me? Nu dau vina pe societate. Nu m-am dat pe partea connaiseur-ului care, ca un parvenit, arunca cu rosii in novici. Ci e altceva...Ma enerveaza alte femei la volan pentru felul in care nu stim sa fim solidare si fair play. Ma enerveaza faptul ca fiintele de acelasi gen cu mine nu stiu sa multumeasca cand le dai prioritate, ca se baga intentionat in fata, fara nicio schita de a-si cere scuze, doar pentru faptul ca sunt femei si au dreptul. Sau ca fac un intreg circ daca le-ai atins masina, sau le-ai luat locul de parcare. Credeam ca jucam acelasi joc, al sofatului, si ma enerveaza recurgerile la diferente de gen, discriminari pozitive si batut din gene duios, asta dupa ce "fapta" e comisa.
Azi ma trezesc si eu exclamand "e femeie!" cand vad ca mi se taie calea, fara vreo aprobare prealabila, azi etichetez si eu la fel cand vad ca masina din fata, pentru care am stat in loc sa o las sa intre pe banda, nu-si aprinde avariile in semn de multumire/scuze.
E hilar! Noi, astea frumoase si care facem copii ne isterizam mereu cand suntem atacate de Adamii din jur si facem tribunale ad-hoc de infierat misoginismul pe unde-l prindem. Avem reviste pentru noi, avem programe TV dedicate, avem pana si "Libertatea pentru femei" (btw, acolo cine prezinta meteo? si e tot asa, semi-nud expusa temperatura si presiunea atmosferica?), avem replici memorabile de-ale Elenei Carstea si,cu toate astea, nu cred ca stim sa tratam subiectul cu adevarat. Din exterior pare ca ne batem cu mitocanii, in numele drepturilor egale pe care ni le revendicam, al carierismului si demnitatii, cand, ulterior, iseim din batalie cu hainele sifonate si ne trimitem una pe alta la cratita....Cam cate cred in capacitatile unei femei sef? Cam cate dintre noi cred intr-o femeie presedinte? Sa fim seriosi, sau mai bine zis serioase, continuam sa oferim pe platou puterea si increderea reprezentantilor cu pantaloni. Continuam sa credem ca o voce mai grava decide mai bine, ca niste degete musculoase tin mai bine volanul, ca testosteronul vine la pachet cu inteligenta. Femeilor cu functii le cautam tivuri descusute la rochii sau trecuturi tumultoase care sa explice ascensiunea pe un post.
O sa continui sa las masini sa intre inaintea mea, chiar daca (sau mai ales daca) sunt conduse de femei...Poate intr-o zi n-om mai fi niste bichoni care latra dobermanii de pe alee, si dupa ce acestia dispar, sa ne aruncam cu iarba unii in ochii altora, folosindu-ne de picioarele din spate...