Un cuvant de admiratie

Aceasta postare e dedicata unei persoane care, ironic, nu va citi niciodata ce-am scris. Nu ma cunoaste, si nici nu cred ca va avea cum vreodata, insa eu il vad zilnic, caci nici n-as putea sa nu-l observ. De fiecare data ma trezesc ca-l urmaresc lung cu privirea, si fiecare intalnire imi provoaca un suras ciudat, nereplicabil in celelalte circumstante. De fiecare data, dar de fiecare data, raman pe ganduri pret de cateva clipe. Nici nu stiu daca imi doresc cu adevarat sa-l cunosc mai bine sau nu, sa ramanem asa, la stadiul asta. Cert e ca ma marcheaza si o sa intelegeti imediat de ce.
Se intampla sa fie dimineti, de o raritate aproape calculata, in care, pe ultima bucata a drumului meu spre munca, din reconfortantul loc caldut, ferit de ploi, de viscol, de caini maidanezi si gunoie al soferului, sa ma intersectez cu actorul principal al acestei relatari. E un tip tanar, probabil ne invartim in jurul aceleiasi varste, care paseste concentrat catre cladirea in care lucreaza. Uneori traverseaza prin fata mea, alteori, il insotesc pret de cateva clipe de-a lungul trotuarului. Uneori are caciula si fular, care sa-l fereasca de frig, alteori se tine la adapost de ploaie cu vreo umbrela. Nu e imbracamintea, sau charmul, sau vreo freza ciudata lucrul care ma face de fiecare data, dar de fiecare data sa-l privesc. Din pacate. E un lucru...nici nu stiu cum sa-l scriu, ma chinui de cateva clipe la fraza asta, pentru ca-s vrea sa va pot relata imaginea prin ochii mei, nu sa transform textul intr-o insiruire patetica, demna de Acasa TV... Ok, e vorba de o dizabilitate, un soi de defect al membrelor inferioare si al spatelui, ce il face sa mearga destul de greoi, cu capul adus pe spate si cu o, presupun cu nestiinta, probabila pareza la una din maini. Probabil cand l-am vazut prima oara, asta e ce mi-a sarit in ochi, coplesindu-ma un sentiment de mila fata de el, intrebandu-ma oare cu ce scop se indrepta catre cladirea de birouri. A doua oara, observandu-l in aceeasi zona, am inteles ca munceste. Era o teorie pe care n-as fi presupus-o initial...si ma simt prost acum. Altadata, vazandu-l, mi-am pus tot felul de intrebari, prostesti, superficiale pt care iar ma simt prost...de parca n-as fi crezut ca un astfel de om poate supravietui...cu o alta ocazie, insa, l-am vazut insotit de niste colege.Mergeau impreuna, pe acelasi trotuar pe langa care treceam. Ele vorbeau, erau galagioase, iar eu il izolam numai pe el. Ce m-am mai bucurat in acea zi! Nu stiu, in mod ciudat, am simtit un sentiment de fericire...de parca n-as fi crezut caun astfel de om poate avea prieteni....
Ironic, din toate aceste intalniri, el nu faceadecat sa-mi arate ca e in fond un om normal....eu nu faceam decat sa gandesc ca nu e asa...si acum ma simt prost.
Ne-am intalnit din nou saptamana asta si mi-a fost drag sa-l vad. Cum va spuneam, el nu ma cunoaste si nici nu banuieste ca scriu acum despre el. Daca as avea insa intr-o zi suficient curaj, as opri masina si as cobori in fata lui sa-i spun cat de mult il admir. I-as spune cat de mult ii multumesc pentru deschiderea de ochi pe care mi-a facut-o cadou, gratuit, cu simpla lui prezenta. I-as spune ca e puternic, cu mult mai mult decat ar crede vreodata. Si nu e un cliseu mereu spus celor care sufera sau sunt bolnavi. Deloc. E puterea de a merge zilnic la munca, cand societatea si mentalitatea colectiva te-ar fi lasat sa absentezi motivat in lancezeala unei etichete de handicap. E puterea de a te purta normal, cand toti ceilalti te clasifica in "cealalta" tabara, nu a lor. Il vad ducand mereu rucsacul in spate, catre cladirea inalta, cu multa sticla care-l absoarbe pret de 8 ore. Eu nu stiu cum e viata lui, cu ce seamana ea, cum o fi sa nu poti sa dansezi, sa nu poti incinge o miuta cu prietenii in fata blocului, sa nu sari vara in valurile care se sparg la malul marii, sa nu-ti iei permisul de conducere, sa nu poti fugi dupa un autobuz, sa nu poti sari un gard, sa nu poti juca un bowling cu baietii.... Sunt sigura ca i-a fost greu, ca i-au ras multi in fata, ca lumea se imparte in doua tabere, privindu-l: cei care dau din cap, a grija si mila, cu colturile spranceneor cazute intr-o mimica compatimitoare si ceilalti, aia care rad mai fatis sau nu si care-i spun pe diverse nume...Si oare asta cum se simte? Zilnic? Mereu?
Cam cata forta-ti trebuie sa mergi zilnic la munca, in tot acest context, cand bine-merci ai fi putut sa te complaci intr-o letargie vegetalo-depresiva?
Uitandu-ma la el, mi-e mila de noi! De toti "noii" pt care 2 kg in plus la solduri sunt motiv de depresie, pentru care un par vopsit prost la salon cauzeaza un week-end de plans intre patru pereti. Pentru care o garderoba "invechita" e motiv de anulat planurile de iesit in oras. Mi-e mila de noi cei care nu facem nimic si ne complacem in handicapul formalitatii, a rutinei care ne cariaza pofta de viata. Mi-e mila de noi astia pentru care un esec profesional sau amoros ne face sa ne uram viata. Mi-e mila de noi astia care nu stim sa iubim, pentru ca avem alte lucruri mai importante. Luati, va rog, macar unul din lucrurile pe care el nu poate sa le faca, enumerate mai sus, si imaginati-va atunci viata. Veti vedea ca pantofii din colectia anului trecut sunt inca purtabili...