Mitzi era tot mai apatica. Nu reusea sa isi revina nici dupa atata timp si nimic din jur n-o ajuta in acest sens. Atat de apatica era incat a picat de 3 ori examenul de soferita amatoare categoria B, spre necazul Mioarei, care, din ce in ce mai panicata de neideplinirea visului ei de incuscrire, devenea din ce in ce mai neingaduitoare cu biata progenitura.
Acum, scapata de grija BAC-ului si admisa pe baza de dosar la o facultate particulara pe care o va vizita cu frecventa cu care revin generatiile alea mai numeroase de carabusi, Mitzi ofta sambetele prin cafenele...la un frappe...Barbatii interesati intrasera in pamant sau zburasera in tarile calde...
Nefericirea ei interioara capata materialitate...si mai mult sclipici, si mai mult gloss, si mult spandex, incat daca nu se intampla in viitorul apropiat ceva, Mitzi risca sa ajunga o copie a Danei International (o varianta insa cu "F" in buletin)
Greseala ei fusese faptul ca le povestise fitoaselor ei companioane de achizitia ei si acum tot inventa scuze pentru statutul solitar. Geani era plecat prin tari vestice, facea afaceri, iar atunci cand nu mai avea chef sa iasa din casa, era de fapt cu el pe la munte. Poze n-au, ca lui nu-i place sa se pozeze.
In seara aia era iesita cu fetele. Mergeau la club, la ala la care nu e intrare pentru fete, baga muzica "misto" si vin multi cu Audi si Mertan. Fiecare avea cate 10 lei, cat pentru un suc, de care aveau sa traga toata seara(au stomacul mic, chiar nu pot sa bea mai mult).Oricum Adela facea intotdeuna rost de (macar) un cocktail si daca era in forma buna de dansat, pana la 12 se alegeau si cu loc la vreo canapea. Odihna posteriorului era singurul beneficiu pentru ca oricum Mitzi era in conjunctie cu Saturn sau vreo planeta din aia pacatoasa care iti afecteaza Zen-ul sau se interpune intre ea si toata populatia masculina hormonata cauzand eclipsa totala.
Adela pleca intotdeuna inainte."Fata, eu ma duc cu asta. Te sun maine sa iti povestesc".
O suna mereu a doua zi dimineata. Bilant sec de cele mai multe ori...Si tot de cele mai multe ori, singura chestie "wow" fusese incalzirea din scaune.
Ajunsa in club, Mitzi scruta ca o pasare rapitoare imprejurimile. Nimic de vanat...de parca era un uliu intr-o pustietate in care se zaresc doar ciulini...necomestibili. Cola era pe jumatate, masa nu prinsesera, iar Adela se tot conversa cu unul trecut de prima, si a doua tinerete.
Ca de obicei pe Mitzi o bateau pantofii si mutarea centrului de greutate de pe un picior pe altul era singurul efort pe care era dispusa sa il depuna. O alta seara ingrozitoare si daca si-ar fi permis, Mitzi s-ar fi aruncat la un pahar de "ceva". Dar nu era cazul...
La un moment dat, Mitzi a simtit o privire ce o apasa de pe partea celalalta a barului. Tipul, interesant...si foarte interesat. Aproape instinctiv, cu o indreptare de spate, Mitzi si-a aratat armele cu care intra in lupta. Poza 12 din albumul 3 de pe hi5...Timp de jumatate de ora s-au aruncat sageti, s-au trecut maini prin par si s-au tuguiat buze...si exact cand amarata aia de Cola dadea semne de epuizare, un pahar cu umbreluta si cireasa glazurata a rasarit in fata brunetei. Era mai mult decat evident ca lui Mitzi i se imprastiau norii si deja noul flirt ii alungase orice amintire mai exista despre tanarul mascul aparut si disparut acum ceva timp.
Eroul nostru? Nimeni altul decat Ricky, prietenul lui Geani. O recunoscuse pe pustoaica si era ocazia lui sa profite. Ca orice alt "fratior" de-al italianului nostru, era versat in materia asta si stia ce are de facut. Ca orice mascul pe care testosteronul il impinge la vanatori nocturne, inarmat cu o debordanta incredere in sine, Ricky s-a apropiat de paharul cu umbreluta. Camasa de firma, pantofi scumpi si in tendinte, ceas elvetian si bolid parcat afara. Ricky= un "must have" al acestei toamne.
Conversatie condimentata cu multe dulcegarii si complimente si jumatate de ora mai tarziu Mitzi sorbea al doilea cocktail cu cireasa glazurata la masa noului Don Juan. Inca doua cirese, dansuri provocatoare, mainile lui Ricky nedezlipite de partile componente ale tinerei noastre eroine ce parea sa fi dat uitarii tot zbuciumul sufletesc si vara de singuratate.
O ora mai tarziu, Mitzi a noastra dormea pe scaunul din dreapta ale unei masini cu numere straine si geamuri fumurii.
In seara asta Mitzi nu doarme acasa. Nici Adela.
Noapte buna, fetelor!
luni, 27 septembrie 2010
De ce viata n-are trailer...
In seara asta vreau sa va vorbesc despre viata...si despre lipsa ei de continuitate, de consecventa...
Suntem mai mult sau mai putin pragmatici, suntem mai mult sau mai putin "robotici". Unii din noi dau chix in fiecare dimineata, iesind pe usa ,pentru simplul fapt ca omit rubrica meteo din "ceva ce ar trebui sa stiu", pe cand altii isi programeaza caloriile pe parcursul unei zile cu o marja de +/- 5%. Unii dintre noi uita sa faca revizia la masina saptamani in sir, pe cand altii isi programeaza concediile pe urmatorii 10 ani cu precizia caracteristica unui chirurg...iar o eventuala derogare sufera comparatia cu un malpraxis.
Fie dotati cu faza lunga pe DN-ul existentei, fie doar cu avariile pornite, si unii si altii dintre noi avem impresia ca stim ce urmeaza. Ne traim vietile intr-o familiaritate a scurgerii zilelor si suntem pregatiti pentru variatii infime(necesare de altfel in lupta anti-plictiseala) cauzate de fenomene meteo, de anotimpuri, de periplul intre Paste si Craciun. In rest, privite seara, zilele de maine par o apa linistita, mai degraba statatoare, pe care mai adie din cand in cand un firicel de curent.
Asa avem impresia...repet.
Si vine o zi. O zi neprevestita, neanuntata, neasteptata, in care se intampla ceva. "ceva"-ul asta poate fi orice, insa, in spiritul optimismului ce ma caracterizeaza voi omite intentionat sa insir "ceva"-uri triste. Vreau sa vorbim doar de "ceva"-ul cauzat de "cineva".
In acea zi( aia cu multi de "ne-"), apare "cineva" care, cu mainile goale, si, in mod deliberat(cu toate ca o imbraca in cea mai fireasca nepremeditare), ia galeata cu var si rescrie liniile drumului pe care urmai tu sa pasesti in continuare.
Iti netezeste curbele sau iti traseaza unele noi. Trage linii continue in zone in care puteai pana atunci sa depasesti, sau iti deschide liniile peste care singur stabilisei ca nu vei trece. Iti smulge ciulinii din drum, da la o parte bolovanii si te ocoleste de drumuri alunecoase.
Brusc, drumul tau are directie si sens, are marcaje si e iluminat...si, cel mai important, nu se mai suprapune cu drumul pe care ti-l croisei singur, cu putin timp in urma.
E incredibil cum cineva iti poate face viata sa nu mai semene cu tot ce aveai pana atunci, cum poate face ca nici tu sa nu mai fii asa cum erai inainte, cum iti imparti existenta in doua mari perioade "inainte sa apari" si "dupa ce ai aparut".
E incredibil cum, adunate, toate lucrurile care te faceau fericit, nu cumuleaza nici 10% din ce traiesti acum.
Si stii ce mai e incredibil? Ca uitandu-te in spate, nu-ti vine sa crezi ca ai trait in era "inainte sa apari tu". Nici nu-ti mai aduci aminte cum erai, decat vag, si nici nu ti-ai mai putea inchipui un asemenea regres.
"Inainte sa apari " viata era placuta, decenta, frumoasa, sau cum ti se mai parea, acum, in era "dupa ce ai aparut", exact aceeasi viata, aceleasi experiente, aceleasi momente sunt atat de lipsite de stralucire...E aceeasi apa, care pana deunazi statatoare, coboara acum in iuresul unei cascade, plina de vitalitate. Niste H2O vivaci care se bucura de fericirea libertatii. Cat de usor si de "ne-" se transforma totul!
Daca traiesti asta deja, vei intelege prea bine aceste randuri. Daca nu...ai grija ce-ti programezi...s-ar putea sa nu se mai intample!
Suntem mai mult sau mai putin pragmatici, suntem mai mult sau mai putin "robotici". Unii din noi dau chix in fiecare dimineata, iesind pe usa ,pentru simplul fapt ca omit rubrica meteo din "ceva ce ar trebui sa stiu", pe cand altii isi programeaza caloriile pe parcursul unei zile cu o marja de +/- 5%. Unii dintre noi uita sa faca revizia la masina saptamani in sir, pe cand altii isi programeaza concediile pe urmatorii 10 ani cu precizia caracteristica unui chirurg...iar o eventuala derogare sufera comparatia cu un malpraxis.
Fie dotati cu faza lunga pe DN-ul existentei, fie doar cu avariile pornite, si unii si altii dintre noi avem impresia ca stim ce urmeaza. Ne traim vietile intr-o familiaritate a scurgerii zilelor si suntem pregatiti pentru variatii infime(necesare de altfel in lupta anti-plictiseala) cauzate de fenomene meteo, de anotimpuri, de periplul intre Paste si Craciun. In rest, privite seara, zilele de maine par o apa linistita, mai degraba statatoare, pe care mai adie din cand in cand un firicel de curent.
Asa avem impresia...repet.
Si vine o zi. O zi neprevestita, neanuntata, neasteptata, in care se intampla ceva. "ceva"-ul asta poate fi orice, insa, in spiritul optimismului ce ma caracterizeaza voi omite intentionat sa insir "ceva"-uri triste. Vreau sa vorbim doar de "ceva"-ul cauzat de "cineva".
In acea zi( aia cu multi de "ne-"), apare "cineva" care, cu mainile goale, si, in mod deliberat(cu toate ca o imbraca in cea mai fireasca nepremeditare), ia galeata cu var si rescrie liniile drumului pe care urmai tu sa pasesti in continuare.
Iti netezeste curbele sau iti traseaza unele noi. Trage linii continue in zone in care puteai pana atunci sa depasesti, sau iti deschide liniile peste care singur stabilisei ca nu vei trece. Iti smulge ciulinii din drum, da la o parte bolovanii si te ocoleste de drumuri alunecoase.
Brusc, drumul tau are directie si sens, are marcaje si e iluminat...si, cel mai important, nu se mai suprapune cu drumul pe care ti-l croisei singur, cu putin timp in urma.
E incredibil cum cineva iti poate face viata sa nu mai semene cu tot ce aveai pana atunci, cum poate face ca nici tu sa nu mai fii asa cum erai inainte, cum iti imparti existenta in doua mari perioade "inainte sa apari" si "dupa ce ai aparut".
E incredibil cum, adunate, toate lucrurile care te faceau fericit, nu cumuleaza nici 10% din ce traiesti acum.
Si stii ce mai e incredibil? Ca uitandu-te in spate, nu-ti vine sa crezi ca ai trait in era "inainte sa apari tu". Nici nu-ti mai aduci aminte cum erai, decat vag, si nici nu ti-ai mai putea inchipui un asemenea regres.
"Inainte sa apari " viata era placuta, decenta, frumoasa, sau cum ti se mai parea, acum, in era "dupa ce ai aparut", exact aceeasi viata, aceleasi experiente, aceleasi momente sunt atat de lipsite de stralucire...E aceeasi apa, care pana deunazi statatoare, coboara acum in iuresul unei cascade, plina de vitalitate. Niste H2O vivaci care se bucura de fericirea libertatii. Cat de usor si de "ne-" se transforma totul!
Daca traiesti asta deja, vei intelege prea bine aceste randuri. Daca nu...ai grija ce-ti programezi...s-ar putea sa nu se mai intample!
De la o simtitoare...
Mi-e greu sa-ti explic cum te simt
si-atunci cand nu esti langa mine
simtindu-te si numai in gand
e tot o simtire de bine...
Si-atunci cand distanta dispare
eu pot doar sa simt ca e bine
e festinul simtirilor mele
ce-ncep degustarea de tine
Si chiar de papile aveam
si nari si simturi tactile
e clar ca pana s-ajung sa te simt
traiam intr-o grea ne-simtire
si-atunci cand nu esti langa mine
simtindu-te si numai in gand
e tot o simtire de bine...
Si-atunci cand distanta dispare
eu pot doar sa simt ca e bine
e festinul simtirilor mele
ce-ncep degustarea de tine
Si chiar de papile aveam
si nari si simturi tactile
e clar ca pana s-ajung sa te simt
traiam intr-o grea ne-simtire
miercuri, 8 septembrie 2010
Platesc ca sa traiesc
Ne-am obisnuit sa traim intre rate si facturi, sub presiunea conformismului social, ne ducem existenta intre deadline-uri si verdele de la semafor. Masura trecerii fiecarei luni e data de fluturasul de salariu, iar lungimea unei zile o apreciem dupa numarul de apeluri primite.
N-avem treaba cu soarele si nici nu ne masuram umbra, din moment ce exista A.M. si P.M.
Am tanjit intotdeauna dupa libertate, dupa sentimentul ca putem fi proprii nostri stapani. A fost o vreme cand ne duceam traiul in piei de animal, intre peretii unei grote. Ne-am facut incaltari si haine groase pentru a putea umbla cat mai mult si astfel deveneam mai liberi. Ne-am construit case, ne-am facut masini, am nascocit telefonul mobil si televiziunea. Toate astea in spiritul independentei, al libertatii.
Dar toate astea ne incatuseaza astazi in cel mai pervers prizonierat. Cadem rand pe rand in groapa atat de iscusit acoperita cu frunze ieri, de unde nu te mai poti urca la lumina.
Astazi ne ingropam in credite pentru a ne achita posesiunile materiale(ce s-ar dori atribute necesare independentei statutare), incat nu mai avem libertatea de a o lua pe un drum nou, de a rescrie viata de la zero, fara a ne intreba "cum o sa ma descurc cu ratele?".
Astazi avem oameni pe care nu i-am mai recunoaste pe strada pentru simplul fapt ca ne-a fost mai comod sa ne continuam relationarea strict GSM-ic.
Astazi nu ne mai cunoastem caligrafia partenerului, pentru ca el/ea scrie Tahoma sau Arial.
Astazi, cand avem televiziune, ne ingustam mai tare orizonturile, hranindu-ne din gunoiul frumos aranjat spre servire. Nu ne mai traim propria viata, ci pe cea a vreunei mondenitati.
Astazi nu mai simtim, astazi doar masuram.
Din cand in cand, unul dintre ai nostri nu mai suporta. Nevoia de libertate ancestrala il face sa lase tot, chiar sub primejdia oprobiului general. Daca e curaj sau lasitate, e o dilema vecina celei legate de suicid. Ambele tabere au suficiente argumente pentru a se contra la nesfarsit.
N-avem treaba cu soarele si nici nu ne masuram umbra, din moment ce exista A.M. si P.M.
Am tanjit intotdeauna dupa libertate, dupa sentimentul ca putem fi proprii nostri stapani. A fost o vreme cand ne duceam traiul in piei de animal, intre peretii unei grote. Ne-am facut incaltari si haine groase pentru a putea umbla cat mai mult si astfel deveneam mai liberi. Ne-am construit case, ne-am facut masini, am nascocit telefonul mobil si televiziunea. Toate astea in spiritul independentei, al libertatii.
Dar toate astea ne incatuseaza astazi in cel mai pervers prizonierat. Cadem rand pe rand in groapa atat de iscusit acoperita cu frunze ieri, de unde nu te mai poti urca la lumina.
Astazi ne ingropam in credite pentru a ne achita posesiunile materiale(ce s-ar dori atribute necesare independentei statutare), incat nu mai avem libertatea de a o lua pe un drum nou, de a rescrie viata de la zero, fara a ne intreba "cum o sa ma descurc cu ratele?".
Astazi avem oameni pe care nu i-am mai recunoaste pe strada pentru simplul fapt ca ne-a fost mai comod sa ne continuam relationarea strict GSM-ic.
Astazi nu ne mai cunoastem caligrafia partenerului, pentru ca el/ea scrie Tahoma sau Arial.
Astazi, cand avem televiziune, ne ingustam mai tare orizonturile, hranindu-ne din gunoiul frumos aranjat spre servire. Nu ne mai traim propria viata, ci pe cea a vreunei mondenitati.
Astazi nu mai simtim, astazi doar masuram.
Din cand in cand, unul dintre ai nostri nu mai suporta. Nevoia de libertate ancestrala il face sa lase tot, chiar sub primejdia oprobiului general. Daca e curaj sau lasitate, e o dilema vecina celei legate de suicid. Ambele tabere au suficiente argumente pentru a se contra la nesfarsit.
Traim de multe ori impotriva propriei fericiri. Facem alegeri rationale cu urmari adanci si definitive in emotional.
Adunati-va averi, construiti-va Alcatrazul propriului suflet, traiti-va libertatea exersand-o exclusiv in alegeri de nuante de gresie. Asa va veti justifica simtirile gatuite.
Pana la urma, "I want to break free" e doar o melodie misto despre unul care e nefericit. De parca ar fi singurul, am multi prieteni asa. Mare branza!
marți, 7 septembrie 2010
Amintiri despre mine
Aseara am simtit incredibil de tare...Intamplarea a facut sa dau pe youtube peste The Pogues- Summer in Siam. Aveam probabil mai putini anisori decat fac degetele de la ambele maini cand priveam fascinata videoclipul cu nenea cu ochelarii aia ciudati.
E ciudat, sunt filme pe care le-am vazut acum un an si pe care nu mi le mai aduc aminte, insa mi-am amintit fiecare cadru din acest videoclip, de parca l-as fi vazut ieri. O senzatie mai proaspata si mai vie nu mi-a fost dat niciodata sa traiesc. Intr-o secunda m-am desprins total de "acum", regasindu-ma in "atunci".
Memoria e o chestie fascinanta. Cel mai tare lucru, pe care il realizez in acest moment, e faptul, ca undeva, inside, in seara asta s-au activat niste celule ce inmagazinasera, cadru cu cadru, acel Summer in Siam, ochelarii aia funny, gaina de pe pian, expresia fetei din leagan. Absolut incredibil...Incredibil cum s-au intors toate, dupa mai bine de 10 ani.
Nu am prea am putut sa adorm...m-am foit mult gandindu-ma la tot felul de lucruri...poate pentru ca am realizat, ca dincolo de cutia craniana, depozitate pe foldere si subfoldere, stau amintirile mele despre mine...amintiri de care nu mai stiu. Stau episoade din fericirea si nefericirea mea. Stau temerile si actele de nebunie. Stau seri si zile, laolalta, fiecare povestind ceva personal si intim. Si pe multe din ele le cred uitate...si ce e cel mai trist e ca poate nu le voi mai "accesa" niciodata.
E drept ca trebuie sa ne traim prezentul si sa lasam trecutului statutul de perfect compus. E drept ca nu traim din amintiri si ca o privire mereu peste umar ne impiedica sa ne bucuram de pasii pe care ii facem in fata...insa, ce poate fi spus mai autentic si mai veridic, in lipsa amintirilor...a amintirilor despre noi?
Amintirle despre noi au rolul de a ne arata cum eram, cand eram autentici. Existenta lor se justifica doar prin faptul ca au suficienta incarcatura emotionala incat sa merite a fi stocate.
Memoria mea nu e intamplatoare, nu face lucruri doar ca sa le faca. A sters ce nu-mi va fi de folos vreodata, a pastrat ceea ce nu trebuie nicicand sa uit. Ca sa nu ma uit pe mine. Ca sa nu uit la ce trebuie sa ma intorc.
Brusc, aseara, n-a mai fost toamna...aseara a fost summer...Summer in Siam...
E ciudat, sunt filme pe care le-am vazut acum un an si pe care nu mi le mai aduc aminte, insa mi-am amintit fiecare cadru din acest videoclip, de parca l-as fi vazut ieri. O senzatie mai proaspata si mai vie nu mi-a fost dat niciodata sa traiesc. Intr-o secunda m-am desprins total de "acum", regasindu-ma in "atunci".
Memoria e o chestie fascinanta. Cel mai tare lucru, pe care il realizez in acest moment, e faptul, ca undeva, inside, in seara asta s-au activat niste celule ce inmagazinasera, cadru cu cadru, acel Summer in Siam, ochelarii aia funny, gaina de pe pian, expresia fetei din leagan. Absolut incredibil...Incredibil cum s-au intors toate, dupa mai bine de 10 ani.
Nu am prea am putut sa adorm...m-am foit mult gandindu-ma la tot felul de lucruri...poate pentru ca am realizat, ca dincolo de cutia craniana, depozitate pe foldere si subfoldere, stau amintirile mele despre mine...amintiri de care nu mai stiu. Stau episoade din fericirea si nefericirea mea. Stau temerile si actele de nebunie. Stau seri si zile, laolalta, fiecare povestind ceva personal si intim. Si pe multe din ele le cred uitate...si ce e cel mai trist e ca poate nu le voi mai "accesa" niciodata.
E drept ca trebuie sa ne traim prezentul si sa lasam trecutului statutul de perfect compus. E drept ca nu traim din amintiri si ca o privire mereu peste umar ne impiedica sa ne bucuram de pasii pe care ii facem in fata...insa, ce poate fi spus mai autentic si mai veridic, in lipsa amintirilor...a amintirilor despre noi?
Amintirle despre noi au rolul de a ne arata cum eram, cand eram autentici. Existenta lor se justifica doar prin faptul ca au suficienta incarcatura emotionala incat sa merite a fi stocate.
Memoria mea nu e intamplatoare, nu face lucruri doar ca sa le faca. A sters ce nu-mi va fi de folos vreodata, a pastrat ceea ce nu trebuie nicicand sa uit. Ca sa nu ma uit pe mine. Ca sa nu uit la ce trebuie sa ma intorc.
Brusc, aseara, n-a mai fost toamna...aseara a fost summer...Summer in Siam...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
