Nu stiu daca ati fost pana acum la Trattoria de langa Ateneu. Eu
acolo am avut una din placutele surprize din capitolul ce se refera la
interactiunea umana... Cum cobori scarile, spre toalete, la o masuta
pozitionata intre usile aferente celor doua sexe te intampina o doamna mignona,
undeva trecuta de varsta a 2-a, judecand dupa numarul de fire albe. Deduci
rapid, dupa echipament, ca e angajata restaurantului, responsabila de
intretinerea toaletelor...insa e absolut surprinzatoare caldura si voiosia cu
care te saluta, atunci cand apari! Mi-aduc aminte, ca prima data paseam
destul de absent. Fusese o zi grea la munca, niste maruntisuri imi macinau inca
gandurile, iar buna mea dispozitie era direct proportionala cu glicemia, si ea
la limitele de jos, ca dupa multele ore de la masa de pranz. Si brusc, si
neasteptat de cald, de bland, de vesel, a venit acel
"buna-seara"...de la o persoana pe care nici n-o observasem, de la o
persoana pe care, la fel ca in multe alte situatii, alegi s-o deselectezi
automat.
Ne-am invatat ca exista oameni "pusi sa faca chestii", oameni care exista in anumite locuri, cu scop precis, oameni pe care ii identifici cu mediul, de parca ar fi decor...femei de serviciu, paznici de cladiri...oameni pe langa care treci, fara pretentia de a-i observa. Cumva nu m-am asteptat ca intersectarea noastra s-ar putea solda cu un salut, iar faptul ca el s-a produs in cel mai "neasteptat de uman" mod posibil m-a buimacit. Am raspuns si mi-aduc aminte ca, pret de cateva clipe, in timp ce imi spalam mainile, la oglinda, ma intrebam daca nu cumva aici se lasa bacsis la toalete (cum vazusem pe afara, prin restaurante) si ce aiurea e ca mi-am lasat geanta la masa... In necredinta mea in bunele intentii ale doamnei carunte, la iesire, am aruncat un ochi pe masa, sperand ca vad o cutie de carton, un pahar de plastic, ceva, orice, o gramada de monezi. Si nu erau.
Ne-am invatat ca exista oameni "pusi sa faca chestii", oameni care exista in anumite locuri, cu scop precis, oameni pe care ii identifici cu mediul, de parca ar fi decor...femei de serviciu, paznici de cladiri...oameni pe langa care treci, fara pretentia de a-i observa. Cumva nu m-am asteptat ca intersectarea noastra s-ar putea solda cu un salut, iar faptul ca el s-a produs in cel mai "neasteptat de uman" mod posibil m-a buimacit. Am raspuns si mi-aduc aminte ca, pret de cateva clipe, in timp ce imi spalam mainile, la oglinda, ma intrebam daca nu cumva aici se lasa bacsis la toalete (cum vazusem pe afara, prin restaurante) si ce aiurea e ca mi-am lasat geanta la masa... In necredinta mea in bunele intentii ale doamnei carunte, la iesire, am aruncat un ochi pe masa, sperand ca vad o cutie de carton, un pahar de plastic, ceva, orice, o gramada de monezi. Si nu erau.
Si-au fost si alte seri la acelasi local,
si-au fost si alte intalniri cu aceasta doamna, si de fiecare data m-a
intampinat acelasi "buna seara". La fel de viu, la fel de cald, la fel
de "nealterat" de o politete instruita de un sef de sala, la fel de
autentic si de neinterpretat in sila, de forma, la fel de
"ne-mecanic". Si de fiecare data mi-e foarte draga, si de fiecare
data ma incarca pozitiv....
Acum cateva luni, sa fie vreo 2 sau 3,
incheiam una din serile de birou cu niste cumparaturi la un hypermarket din
zona. In ciuda oboselii, frigiderul de acasa nu ma putea astepta sa vin cu
mainile goale in seara aia. Cateva rosii, niste branza, fructe, ceva de
rontait...imi mai trebuia paine. Am oprit pret de cateva clipe in zona de
panificatie, rugand-o pe doamna ce deservea sa-mi portioneze o bucata
semnificativa dintr-una din specialitatile expuse acolo. In drum spre masina
din parcarea aproape pustiita de ora tarzie, taraiam in pungi de plastic dramul
de energie ramas, cand, din spate se aude un prietenos "gata
cumparaturile?". Ma intorc, zabovind pret de cateva secunde peste chipul
care nu-mi acceseaza nicio amintire incat sa-l faca recognoscibil. Intuind, se
prezinta, "Sunt doamna de la paine. Va doresc o seara buna!" Raspund
in asentiement, urmarind cu privirea pasii cvasi-necunoascutei care a fost atat
de amabila cu o persoana cu care nu avea nimic in comun si nimic de impartit
ulterior.
Eu nu caut bunatatea in gesturile mari. Nu
caut personalitati notorii de la care sa invat ce e aia o calitate si cum se
"intrebuinteaza" ea. Nu-mi trebuie oameni "mari", somitati,
presedinti, patriarhi, moderatori TV sa-mi predice despre bine. Eu vad
bunatatea in micimea existentei noastre, cotidiene, in maruntisurile obisnuite
in care ne furnicam trairea, noi cu ceilalti. Si cred cu tarie in oamenii
buni...ca exista...ca trec pe langa tine dimineata la metrou si, in
inghesuiala, te feresc sa nu te calce pe varful pantofului. Ca te lasa sa intri
pe banda lor, de pe o straduta perpendiculara, desi si ei au intarziat in
dimineata aia la munca. Ca te ajuta sa urci un pepene
"supraponderal", din cos, pe tejgheaua casei de marcat...in toti anii
astia de stat in Bucuresti, uitasem ca provin dintr-un orasel in care
taximetristul te saluta calduros si te intreaba de vorba, nu din plictiseala,
ci din interes sincer, uitasem ca mi-am petrecut copilaria in satul bunicilor
in care nu treceai pe langa un om fara sa-i dai binete...fie ca te cunostea sau
nu... Noroc ca-mi place atat de tare salata de ton de la Trattoria si-mi mai
aduc aminte...
La ce bun sa fii rau, cand e al naibii de
rau fara bunatate...?
O seara placuta, Oameni Buni
