In ultima perioada mi-am tot "condimentat" gustarile de seara cu cate un episod din cea mai mare enigma a noastra de la Elodia incoace, si anume, plagiatul domnului Ponta. Nu-mi voi expune nicio parere aici in legatura cu acest subiect pentru ca oricum s-au spus destule, pentru ca oricum, oricate s-ar zice, mereu ramane loc de interpretare, pentru ca oricum mi se pare mult prea penibila situatia si importanta care i se acorda in mass-media.
Desi invaluit momentan intr-o increngatura de presupuse urzeli politice, santajisme, demonstratii de incapacitate intelectuala, politica sau de orice alta natura, miza pare a fi una de moment, cand de fapt, daca ne-am obisnui sa tratam un pic mai mult fondul si nu forma, ce se intampla cu acest plagiat nu e o chestiune ce priveste astazi un prim-ministru x, ci o intreaga natie.
Mi-a placut intotdeauna sa citesc...listele de lecturi suplimentare pe timpul verii erau bifate, pana la ultima carte, ba chiar completate cu altele "extra", aveam carti care ma fascinau intr-atat de tare incat puteam petrece o zi intreaga fara sa ma dezlipesc de subiect...pe "Numele trandafirului" l-am "devorat" in 2 zile. Ca sa nu mai zic ca la fiecare serbare din clasele primare recitam cu atata traire din Cosbuc, poetul preferat al copilariei mele, incat de fiecare data o faceam pe mama sa planga!
La scoala, mai tarziu un pic, am avut insa un soc...sau mai degraba o deziluzie. Am o personalitate destul de indaratnica la lucruri impuse, mai ales atunci cand vine vorba de idei, concepte de inmagazinat robotic. Nu intelegeam de ce un comentariu pe text trebuie sa reflecte parerea vreunui nene care scrisese o culegere scolara pe tema "ce-a vrut sa spuna autorul?". din simplul fapt ca eu, "daca as fi fost autorul" nu mi-as fi pus cititorii sa-si filtreze si educe emotiile provocate de impactul cu textul meu, prin prisma unei culegeri. si de aici incepe povestea...povestea invatarii ca nu e neaparat nevoie sa ai o parere, ca parerea a fost exprimata deja, de cineva inainte, suficient de buna incat sa fie tiparita, si suficient de riguroasa incat abaterea propriei perceptii de la ceva ce e deja clasificat ca "bun" sa te coste un 4 la limba romana...imi pare rau, doamna profesoara, dar eu din "eu nu strivesc corola de cununi a lumii" intelesesem altceva decat ceea ce se cerea pentru nota 10... si intreg sirul de exemple a tot continuat, in detrimentul propriilor pareri, cale sigura spre primele copiute la lucrarile de control, si de citate fara sens in compunerile si comentariile ulterioare. Eu cred ca bibliografia ar trebui sa vina in scopul sustinerii si nu inlocuirii parerilor personale, ale amprentei proprii asupra unei teme/ lucrari, dar n-a fost sa fie asa.
Si stiu ca fiecare dintre noi a invatat definitii si citate, pe care nu le-a inteles, dar care erau "must have-ul" unei lucrari de calitate...si incet-incet ne-am anulat prin aliniere, prin alipire la ceva ce-au zis altii, prin insusirea gandului ca noi, personal, nu putem simti un text, ci trebuie sa ne invete cineva ce trebuie sa simtim. Eu cred ca pe Bacovia, de exemplu, il poti percepe diferit, de la un individ la altul, ba chiar si in perimetrul propriei fiinte, cu variatia starii emotionale in care te afli la un moment dat. Iar intr-o cursa in mediul educational, in care obiectivul ultim e media de absolvire, iar masurile intermediare sunt notele obtinute, in conditiile in care colegi al caror grad de inteligenta ridica semne de intrebare reusesc sa-si ia avand pe listele finale de la BAC/licenta, etc, sucessul tau incepe sa minimizeze rolul lucrurilor dobandite in scoala si sa amplifice importanta notei obtinute cu orice pret. Incet, dar sigur, apar copiutele si uitatul peste umar, apar lucrarile si proiectele cu un singur autor moral, dar 5 contributori inscrisi pe foaie, cu lucrari de diploma cumparate sau "inspirate" de pe net, cu zeci si sute de citate si surse bibliografice pompoase in subsol.
Una din cele mai amuzante faze mi-a fost dat sa o cunosc in facultate. La licenta, in timpul sustinerii lucrarii la care "lucrase" asiduu, unui coleg de-al meu i-a fost pusa intrebarea daca cunoaste limab franceza. A raspuns ca nu (facuse engleza si germana, parca, nu mai stiu exact), si s-a blocat atunci cand comisia l-a intrebat cum a consultat publicatiile in limba franceza pe care le trecuse la bibliografie....
Situatii de acest gen sunt multe, si le stim fiecare dintre noi. Fiecare are povesti savuroase cu colegi care s-au facut de ras, fiecare are amintiri pline de adrenalina cu vreun examen la vreun "bau-bau" de profesor in care copiuta se ascundea pe te miri unde, si mai toate sunt haioase si starnesc nostalgii cand sunt povestite...si atata timp cat raman in registrul experientelor din copilarie, cu naivitatea si strengareala specifica acelor episoade zburdalnice, ele nu fac rau...Insa in masura in care devin un fel de a fi si de a privi "mersul prin viata" ele devin un rau mai nociv decat s-ar putea crede. Si nu fac teoria diplomei fara merit si a titlurilor onorifice pe bani...undeva sunt sigura ca lucrurile se cern in viata, si se echilibreaza undeva, in memoria colectiva, in amintirile si impresiile celor care te cunosc, in ceea ce lasi cu adevarat...Pana la urma, in clasa a 1-a nu trageai cu atata sarg si concentrare bastonasele cat mai drepte gandindu-te ca intr-o zi cineva os a te imortalizeze pe piedestal la Universitate, in fata...
Pacatul cel mai greu e acela ca nu vom fi niciodata autentici, o sa ne fofilam smechereste printre "nu stiu"-uri, pozand in doctoranzi, n-o sa stim niciodata savoarea unui "habat n-am" plin, din inima, dar in acelasi timp cu demnitatea sinceritatii fata de tine... Nestiinta, pe care vom incerca mereu sa o mascam si care ne va frustra, ne va face sa ii dispretuim pe cei ce n-o sa se priceapa sa o ascunda la fel de bine..ii vom calca si ii vom umili, satisfacuti ca , desi nici noi nu stiam, nimeni nu s-a prins.Vom rade la emisiuni de prost gust, cu maimute blonde care nu stiu raspunsuri la intrebari de cultura generala si care sunt luate peste picior, repet, vom rade cu atata pofta, desi nici noi n-am fi spus varianta corecta... Ne vom apleca fruntile in fata vreunuia care o sa stie sa joace rolul asta si mai bine, la rang de maestru. Ne vom pierde pe noi, adoptand mereu parerea altora...Nu vom sti, din 4 in 4 ani, sau mai nou, 5, pe cine sa votam...pana bineinteles o sa apara unul cu gura mai mare si mai persuasiva care sa ne adune precum oile...Dar vom fi doctori si absolventi cu diplome care o sa-si alunge plodul venit cu caietul de mate in brate, macinat de problema la mate la care nu-i da rezultatul, motivand ca "si eu am avut teme in scoala, nu le mai fac inca o data pentru tine"....in loc sa recunoastem ca de fapt....noi nu mai stim nimic din matematica de clasa a 6-a....ca era Ioana in banca din fata de la care copiam in pauza de dinaintea orei de mate tema pentru acasa...
Eu nu mi-am copiat lucrarea de licenta...dar nici prim-ministru nu vreau sa ajung...eu inca recunosc ca "nu stiu" atunci cand nu stiu...
