Timp de mai bine de 2 luni, mi-am petrecut duminica in strada. Cu fluierul atarnat de gat si cu sticla umpluta cu pietricele, paseam alaturi de prietena mea, care puncta, zgomotos si energic, ritmul strazii. Strigam cat ne tineau plamanii, faceam poze, fluturam steagul mic, capatat la un meci al Nationalei de mai demult. Si-au fost duminici calduroase si insorite, au fost duminici ploioase, duminici cand am umplut bulevarde intregi, altele cand ne-am strans putini, duminici in care s-a marsaluit si duminici in care s-a stat, duminici care veneau dupa o sambata perecuta in club pana la rasarit si duminici in care imi lasam oaspetii acasa...pt ca eu trebuia sa plec la protest.
Mai ales in ultima vreme, desprinderea din papucii caldurosi si patura pufoasa sub care motaisem la vreun film de duminica, disparea de indata ce ma apropiam de Universitate. De indata ce zaream grupul, mai mare sau mai mic, zgomotos, ritmic, "decorat" de bannere si pancarte, aveam asa un sentiment...de apartenenta, ba mai mult de atat, de familiaritate. Stiam ca e locul meu acolo si ca "ce prostie a fost aia, pe la 1-2, sa ma fi gandit ca parca nu ma simt in stare sa ies azi in frig, in strada??!S-a intamplat de cateva ori sa "ratez startul", si multimea sa fi inceput marsul inainte ca eu sa ajung la punctul de pornire. Grabeam pasul, uneori in ritm alert, de fuga, sperand din clipa in clipa, sa zaresc dupa vreun colt de strada, un banner cu frunza rosie-verde sau sa-mi rasune in ureche un ritm de pet cu pietricele, sacadat, ta--ta--ta-ta-ta...Ma alipeam suvoiului de protestatari, ca un afluent ce-si ratacise, pret de o saptamana, traseul...Poate suna ciudat, dar deja nu mai concepeam un alt plan mai bun de petrecut duminica seara, decat la proteste.
Acum cateva saptamani insa, am avut un moment care m-a marcat extrem de puternic. Era, cred, primul miting care ramanea in piata. Oameni care luau cuvantul, proiectii de filmulete, difuzare de reclame anti-RMGC. Un miting pasnic, ca toate celalalte, cu oameni diversi, uniti sub aceeasi cauza. La un moment dat, insa, un alt grup a patruns in mijlocul adunarii din piata. Am remarcat imediat o diferenta, de varsta, de imbracaminte, de ceva al lor. O voce in microfon mi-a lamurit dilema, ni se alaturasera oamenii de la Pungesti. Erau veniti in Bucuresti, din Moldova, la un protest, pare-mi-se la Palatul Parlamentului, pe care l-au incheiat in piata, alaturi de noi. M-a cuprins pe loc un val intens de emotie, una ciudata, cum rar am resimtit. Pana atunci, eram obisnuita sa ies in strada sa strig, cant, fluier pentru oamenii "de acolo". In seara asta oamenii erau "aici", langa mine. Ii vedeam la cativa metri si le puteam citi in ochi drama. Noi, ieseam in strada pentru o cauza, pentru un principiu, pentru un mesaj, ei infruntasera buldozerele, pentru casele lor, pentru pamanturile lor, pentru animalele pe care le cresc, pentru comunitatea in care au crescut si in care, probabil, ar vrea sa moara. Fata de ei, noi aveam luxul de-a sti ca nimeni si nimic nu se atinge de "acasa", de a sti ca siguranta caminului, familiei e o certitudine cotidiana si nu o dilema recurenta. Noi scandam din convingere, ei din disperare. Brusc mi-a venit sa plang. Desi incercam sa ma stapanesc, simteam siroaiele fierbinti pe obraz pe care nu le puteam opri. N-am mai putut sa strig. Multimea scanda, inflacarata, "Rosia si Pungesti/ doua inimi romanesti", pentru ei, iar eu nu puteam sa scot un cuvant. Mi-a fost teribil de mila...si totodata i-am admirat pentru curaj. In simplitatea lor, oamenii astia au dat dovada de tarie.
Trebuie sa fie ceva cu adevarat tulburator de profund si de sacru in legatura omului cu pamantul pe care il are. Nu stiu daca e specific romanesc, daca la noi "bond"-ul asta se duce la intensitati maximale, insa e clar ca e in noi, si ca nu poate fi ignorat...
Pungestiul e inca sub asediu. Aceiasi oameni astazi indura batai si abuzuri. Aceiasi oameni sunt izolati si amenintati. In ciuda unui premier ce nu-i recunoaste. Azi Ponta il reneaga pe " Ion", impaunandu-se in rolul de strateg al tarii, uitand ca la Pungesti e o fila din portretul taranului roman autentic, uitand ca legatura cu glia e o caracteristica organica, intima, ce nu se poate dizolva cu vreo lege a exproprierilor.
Tulburatoarea poezie a lui Cosbuc, "Noi vrem pamant" spune la un moment dat:
"Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!"
Maine e miting in strada, la Universitate si de abia il astept. Maine se iese in strada in semn de sprijin pentru oamenii din Pungesti. Simt ca asta e o datorie pe care noi, cei peste care nu planeaza astazi pericolul stramutarii, demolarii, deposedarii de bucuri, de amintiri, de comunitate il avem. Noi, cei care plecam seara de la job, acasa, unde vom motai la televizor, linistiti ca maine n-o sa ne bata evacuarea in geam si nici pericolul ca apa sa devina otrava. Noi cei care avem de invatat o lectie de curaj de la niste oameni simpli, pe care ni-i credem de atatea ori inferiori.
Nu s-au lasat cumparati, desi-s mai saraci ca noi. Nu s-au lasat intimidati, desi-s mai putin "cool" ca noi.
Lor nu le e frica , pe cand noua ne e frig...
Eu o sa ies maine din nou. Mi-as dori sa fim multi. Daca nu pentru o cauza ecologista, atunci macar pentru ca undeva, intr-un sat amarat din Moldova, niste oameni isi pun sperantele in noi. Pentru ca uniti salvam. pentru ca uniti am castigat timp in lupta anti RMGC. Pentru ca avem datorie unii fata de ceilalti si nu doar fata de noi insine. Pentru ca nu traim in Vietnam si nici in Coreea de Nord. Pentru ca parintii nostri ne-au castigat libertatea de exprimare, pe care acum, prin pasivitate, o cedam unei Jandarmerii abuzive, unui guvern comunist si unei prese oportuniste.
"Pentru ca raul sa triumfe, e suficient ca cei buni sa nu faca nimic"(E. Burke)
