Despre neuitare...

Nu stiu de ce, dar in fiecare an, pe 14 noiembrie, intr-un imbold similar unui tanar activist de partid cu veleitati artistice ce compunea o poezie/discurs "Prea Maritului", simt nevoia sa scriu cateva randuri mamei mele. O fi distanta care ne desparte, ce ma culpabilizeaza pentru faptul ca nu sunt acolo de ziua ei, o fi dorul de casa ce devine mai puternic cu astfel de ocazii, nu stiu. Cert e ca simt si nu ma pot abtine de la asta!
N-o sa fie o compunere prin care cu totii am trecut prin clasele primare, cu tema "Mama mea". Nu vreau sa vorbesc despre ce meserie are si ce culoare de par mai poarta anul asta. Pana la urma, imi revendic dreptul de a mi-o pastra pentru mine, intr-un gest suprem de egoism pueril.
Vreau doar sa scriu despre "mama", ca si concept esential al universului unui om, ca element indispensabil, alaturi de hidrogen sau carbon. Indiscutabil, ii datorez existenta fizica, palpabila. Indiscutabil ii datorez amintirile mele cele mai fragede, ticurile verbale, mimica fetei si modul de a rosti "buna seara" cand intru in casa. Asemeni tuturor, recunosc ca am fost o mica maimuta la inceputurile mele ca fiinta, imitand cel mai la indemana exemplu din mediul inconjurator. N-o sa evoc, in semn de multumire, stersul la nas de cand eram prea mica sa ma descurc singura, eforturile de a ma creste, vorbele duioase sau alte laitmotive din odele clasice pentru mame. Nici n-o sa insirui un pomelnic de motive de cerut scuze pentru derapajele din adolescenta: au fost acolo pentru ca trebuia sa trec prin ele. Si ea stie si m-a iertat deja. De ce-as mai scoate scheletii din dulap acum?
Vreau doar atat sa stie: ca n-am uitat! Ca n-am uitat prajiturile alea bune, de casa, in forma de domino pe care le priveam cu nerabdare prin geamul cuptorului. Ca n-am uitat linia melodica a versurilor din "Luceafarul" fredonate seara la culcare. Ca n-am uitat mana care m-a condus in fiecare dimineata la scoala, in primii ani de scolarita. Ca n-am uitat zacusca picanta facuta in fiecare toamna sau privirea in lacrimi de la fiecare serbare scolara. Ca n-am uitat zgomotul portii care-i anunta sosirea in week-end-urile de vara pe care mi le petreceam la bunici. Si-s multe altele de neuitat... Si sunt atat de vii, incat, acum, enumerandu-le, le retraiesc, in franturi de sentimente,pe fiecare in parte.
N-am cum sa n-o iubesc, la maximum capacitatii mele emotionale. E vocea cea mai calda din orice conversatie telefonica o pot purta...
....
"Buna, numele meu e Alexandra, am 27 de ani si inca mai dorm in pat cu mama, cand merg acasa!"
"Bunaaaa, Alexandraaaa!"