Ziua in care ne-am pierdut cozile...

Ea e 41199...stiu, un nume atipic pentru un caine, insa in momentul intalnirii noastre, acum mai bine de 4 ani, sufeream se pare de o grava lipsa de imaginatie...41199 e numarul de pe ureche, atunci 41199 sa ii ramana numele.

Ne-am cunoscut din intamplare, pe trotuarele de langa Bucur Obor(zona in care mi-am petrecut cei mai frumosi ani ai studentiei). Un inceput timid, multe cutii de pate cumparate de la chiosc- de altfel singura chestie comestibila pentru un catel ce se putea cumpara(obligatoriu, cutii cu cheita, pentru a putea fi servite rapid), inceput ce s-a transformat intr-o prietenie adevarata.

Au urmat apoi seri tarzii petrecute pe tarasa la Mc, sau in parcul de langa, seri ploioase in care intram in casa cu amprentele lui 41199 pe tenisii proaspat spalati...Prietenia noastra evolua...Drumuri dimineata, de la scara blocului, la gura de metrou, si invers, seara...Erau si zile in care nu ne intalneam...Eu parcurgeam drumul firesc pana in scara, cu inima stransa, ca poate,poate apare...Probabil si ea se tot intreba la ce ora ajung eu azi acasa...

Ce n-am inteles niciodata este de ce 41199 nu lasa niciodata niciun barbat sa intre in aria imaginara de siguranta din jurul picioarelor mele? 41199,draga mea, oare ce incercai sa imi transmiti? Oare puteai tu prevedea toate acele lucruri pe care le-am trait ulterior?...pacat ca n-ai stiut sa te exprimi...pacat ca n-am putut eu sa te inteleg...

Acum 2 ani am parasit locuinta de langa Bucur Obor...si am simtit ca pierd ceva. In ziua in care mi-am luat bagajele, 41199 nu era. Mi-as fi dorit o intalnire de ramas-bun, in care sa o rog sa aiba grija de ea si sa stie ca o sa imi lipseasca...Dar poate ca a lipsit intentionat. Stia ca o sa plang.

Week-end-ul asta am ajuns din nou in zona. Cautand pe alee un loc de parcare, am vazut-o. Cu siguranta, a fost cea mai rapida parcare pe care am facut-o vreodata! Am coborat din masina cu o emotie ce rar mi-a fost dat sa o traiesc. Vroiam sa ajung cat mai repede la ea si totodata parca imi era greu sa ma apropii. Ma chinuiau tot felul de ganduri: daca nu ma mai recunoaste, daca nu e ea, daca...daca...Am strigat-o! S-a intors.M-a privit. Ea era si ma recunoscuse.

Cu urechile date pe spate, pe straduta ingustata de masinile parcate pe ambele sensuri, 41199 manca asfaltul dintre noi. A fost cea mai calda imbratisare de ceva vreme. Si cu siguranta, cea mai sincera dintre toate!M-a condus spre scara blocului, mandra, in fata mea, insa mereu atenta la ce se intampla cu mine in spate, fluturandu-si coada si latrand, asa cum fac cateii cand sunt fericiti. Un latrat subtire, vesel. Ne regasisem si ea simtea sa spuna tuturor asta!

.....

Era o vreme cand si noi oamenii purtam cozi. Unii din noi le aveau lungi, stufoase, altii subtiri si rasucite. Si cand eram fericiti, le fluturam...asemeni lui 41199...stiam daca ne placem sau nu...

Dar, intr-o zi, unul din noi, unul care nu flutura niciodata din coada, a decretat ca e o prostie...ca e o prostie sa iti arati sentimentele, asa cum sunt, ca esti mai cool si mai puternic daca te ascunzi, si ascunzi ce simti...ca e mai bine sa fii ca un zid, e mai safe...ca astfel ii poti induce in eroare pe ceilalti...si inducandu-i in eroare, tu conduci...Si ca un apendice, coada, odata nefolosita, a disparut...ne-a fost taiata pentru ca incepea sa deranjeze...ni se incurca in picioare...in picioarele omului modern...care nu mai stie sa simta...si daca simte ceva, nu stie sa mai traiasca sentimentul...

"Nu-l suna, o sa pari disperata!", "Cum sa ii spun eu primul ca o iubesc, lasa ca zica ea intai", "mi-e frica sa ii spun ca imi e dor de el"....cateii au si astazi cozi...si latratul ala de bucurie...noi, inca ne ascundem, ne jucam de-a irezistibilii intr-un joc prostesc ce se termina mai mereu in singuratate...

Poate intr-o zi, cineva va gasi in vreun tratat de istorie, sau in niste manuscrise vechi, ziua in care ne-am pierdut cozile...si o vom trece in calendar si o vom jeli in fiecare an...