Ne nastem cu dorinta de a creste mari...atunci cand masa din bucatarie e prea inalta pentru a ajunge la portocale, atunci cand suntem culcati la 9 seara, fara sa ni se ceara acordul in prealabil, cand ne muncim creierii pentru o scuza buna de a iesi seara in fata blocului, cand ni se refuza dorinta de a imparti domiciliul cu un catel...in toate acele momente simtim atat de intens dorinta de a ne face mari....
Pana la o varsta, entuziasmul creste proportional cu liniile trasate pe tocul usii...1,37...1,42...1,55...si tot asa(in functie de gene)...proportional creste si timpul scurs intre momentul la care ai iesit din casa si cel la care trebuie sa fii inapoi...proportional creste si suma alocata pentru "bani de buzunar"...si incet, incet, incepi sa prinzi din satisfactiile incomensurabile ale statutului de a fi "aproape" mare...
Dincolo de toate aceste beneficii, iti doresti sa fii mare...cu adevarat...din cu totul alte motive...daca Superman ar fi fost un tanc de 3 ani, ar fi putut el, cu dintii lui de lapte, sa salveze oamenii aflati in pericol? Spiderman s-ar fi putut plimba linistit pe toate cladirile fara sa-si fi facut antitetanosul in clasa a 8-a?....e inca varsta la care, a fi mare, are un substrat mult mai puternic decat ceea ce viata ne va dezvalui mai tarziu...
Viata si-a aratat latura parsiva in clasa a 9-a....ora de informatica....o colega bine vazuta financiar, beneficia, asa cum se va dovedi ulterior pe parcursul existentei mele o practica des intalnita, de subiectele la lucrare cu mult inainte fata de restul colegilor de clasa...printr-o intamplare, acest fapt s-a descoperit cu 5 minute inainte de inceperea orei....la fel ca in situatiile pe care le voi intampina in anii de dupa, profesoara in cauza nu a recunoscut nimic...un singur coleg a avut curajul sa se ridice si sa refuze sa dea acel test, condamnand astfel nedreptatea la care eram supusi...unul singur...noi restul am tacut...micuti...in banci...am inchis ochii la prima dovada de dezumanizare...dezumanizare ce se petrece odata cu maturizarea...un fel de involutie invers proportionala cu cea masurata in centimetri....atunci, a fost un singur om mare, si 32 de oameni mici...m-am urat atunci pentru lipsa de reactie....ma condamn si acum, dupa mai bine de 9 ani, pentru usurinta cu care am renuntat sa lupt...am acceptat pervertirea ca un "laissez faire"...
oamenii mari nu sunt cei care au 1.95, oamenii mari nu sunt cei ce conduc SLK-uri, oamenii mari nu sunt cei ce ii fac pe ceilalti sa stea cu capul plecat...de frica...
Copii, ce foloase avem de la oamenii mari?
Doamna profesoara, in ziua de azi....niciunele...
Bravo Ionescu! Se vede ca ti-ai facut bine temele!
Oamenii mici, asemeni unor furnici, se perinda...pe strazi, pe autostrazi, prin cladiri, prin institutii...sunt mici, infimi...atat de mici incat uneori trebuie priviti cu lupa...chiar trebuie sa pasesti cu grija pe langa ei...atat sunt de mici...
Oamenii mici si oamenii mari vor circula mereu pe acelasi DN...diferenta e ca oamenii mari nu vor calca niciodata linia continua pe tot drumul lor...la ei nu functioneaza.."lasa ca merge"...
As retrai la nesfarsit monologul lui Al Pacino din finalul genialului film "Scent of a Woman"...
Astazi n-as mai vrea sa ma fac mare....sa invat sa mint...sa invat ca adevarul il tii mai bine ascuns, ca nu da bine..."nu-i spune asta doamnei Popescu, nu se cade..."...pentru ca Doamna Popescu e mica...dar ea nu stie asta...si nu-i vom spune...ca nu se cade...
Cand eram mici, eram incredibil de mari...ne-am fi facut pompieri si doctorite...ne imaginam ca inventam vaccinuri pentru toate bolile de care sufera oamenii... visam si astazi, insa diferit...azi ne-am face smecheri si femei intretinute...astazi punem apa in vaccinuri si le vindem la supra-pret...
Tu ce vrei sa te faci cand vei fi mic? Vivat Gutza! "et si tu n'existe pas..."
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu